CE DEPARTE SUNTEM NOI DE TINE DRAGĂ SCHENGEN...

     Chiar credeați că ne va fi ușor cu intratul ăsta în Schengen? Știți care e adevăratul motiv pentru care nu ne primesc? Sărăcia lucie din România, care strivește mai bine de două treimi din populația țării. Un asemenea fenomen grav și perpetuu generează alte fenomene la fel de grave: corupție până la cele mai înalte niveluri ale societății, criminalitate organizată, nemulțumiri și tensiuni sociale permanente. Mai ales, e știut faptul că 40% dintre migranți se „revarsă” spre Occident dinspre Ungaria, iar alte 40% vin dinspre Serbia. Așa că -la drept vorbind- dacă ar trebui sancționat un stat pentru lipsa de control asupra acestui fenomen, ar trebui să fie sancționat statul ungar. Numai că, știți deja cum e cu Ungaria asta...„apostolică”: e primită peste tot, cu ochii închiși, fără nici o verificare; statul maghiar nu trebuie să îndeplinească nici un fel de condiții. La mijloc e și o (nouă) ofensivă politică a catolicismului.

Migrația normală nu sperie pe nimeni, dar pe aici nu mai e nevoie să vină disperați afganii și irakienii, fiindcă noi înșine asistăm la un catastrofal și permanent exod: peste 5 milioane de români și-au părăsit țara; și pleacă mereu. Ori, se știe, nu fuge nimeni de la bine. Ce încredere să mai aibă Occidentul în noi dacă -spre exemplu- ești invitat la o cununie, îndrăznești să iei trenul și ajungi la botezul copilului cuplului respectiv? Cum să te mai înțeleagă lumea civilizată dacă la noi, ca să îți rezolvi cea mai neînsemnată problemă, trebuie să dai șpăgi astronomice pe la fel de fel de instituții ale statului, care -culmea- ar trebui să te apere și să te protejeze? Pe unde să îți afli pacea și liniștea, dacă tocmai atunci când nu pricepi nimic ți se fură și zahărul din ceai? Să mai ne amintim cum imediat după 1989, găști mari de infractori înrăiți din țara aceasta (țigani și români) au invadat Apusul, provocând acolo un adevărat șoc, comparabil cu efectul avut de trecutele invazii barbare? E clar că nu suntem de Schengen! Nu se știe când vom fi (sau dacă vom fi vreodată)...

Pe de altă parte, chiar credeți că Austria a acționat singură, de capul ei? Toată lumea știe că mai mereu, statul ăsta austriac și-a „pliat” politica externă după aceea a surorii ei mai mari, Germania. Pentru că, să nu-mi spuneți că germanii ne vor în Schengen...sau olandezii...sau alții...sau cam toți. Dacă era nevoie de trei voturi contra, fiți convinși că s-ar fi găsit urgent trei țări care ar fi votat împotriva noastră. Am mai scris că e greu să mai sperăm ceva de la Occident, deoarece acolo nu ne vrea nimeni. Din anumite puncte de vedere, au dreptate; dar, colac peste pupăză, românii mai au un defect de neacceptat în viziunea Apusului: marea majoritate sunt ortodocși!

Vesticii s-au păcălit o dată (în 2007, când ne-au primit târâș în UE). A doua oară nu mai ține păcăleala...

DECEMBRIE AL AMINTIRILOR NOASTRE (AL UNORA DINTRE NOI)

Decembrie... altă comemorare... pretinsa revoluție. Pentru mine, încă mai devreme. În 1987, aveam 20 de ani. Atunci protestam (încă o dată) contra lui Ceaușescu. Era multă lume acolo, la Facultatea de Istorie din București. Credeam că se vor ridica toți. M-a susținut unul singur. În timp ce vorbeam, am fost lovit puternic în cap din spate. Pe urmă totul s-a învăluit în ceață. Apoi, mi-am dat seama că o namilă de securist mă târa pe ciment. Altă namilă îl târa pe colegul meu. M-am întrebat mereu, ce s-a întâmplat cu colegul meu: mai trăiește? Pe urmă, beznă. Mă gândeam că am scăpat, adică am murit sau oricum că eram aproape de moarte. N-am avut norocul ăsta. Cimentul rece și umed. Eram într-o hrubă sau într-un beci. Oare aveam să mai văd lumina soarelui? La un moment dat nici loviturile nu le mai simțeam dar constatam îngrozit că nici nu mă mai puteam mișca. Dacă scap cu viață și rămân paralizat? Dacă nici măcar nu am să mai pot să mă sinucid? Fiindcă paralizat nu voiam să trăiesc. Și când te gândești că acum atâția ratați îl plâng pe tovarășul. Au trecut atâția ani... am îmbătrânit. Ciudat, acum nu mi-a mai rămas în gând, ca din alt timp, decât glasul blând al bunicii mele, care chema un copil de la joacă. Oare acel copil eram chiar eu?

ROMÂNII, RUȘII, UCRAINIENII ȘI OCCIDENTUL

        Ce mare dreptate avea acela care spunea că politica e o...mă rog, e ca o femeie ușoară. Observați cum se înghesuie Occidentul (în frunte cu americanii și britanicii) să „sprijine” Ucraina. Dar Occidentul nu vede (adică se preface că nu vede) atâtea aspecte și detalii deloc de neglijat despre răsfățata lui de moment, Ucraina.

1. Clica aflată la conducerea acestui stat în frunte cu comediantul Zelenski și-a suprimat cu violență orice opoziție politică.

2. Drepturile omului sunt în mod repetat și cinic încălcate în statul vecin.

3. Ucraina ocupă astăzi teritorii care de fapt (și de drept) nu-i aparțin. Părți ale Moldovei noastre au fost făcute cadou Ucrainei de către Stalin în august 1940; e vorba de Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Sudul teritoriului dintre Prut și Nistru (Bugeacul). Pe de altă parte, în 1948, U.R.S.S., cerea în mod imperativ României Insula Șerpilor, un teritoriu mic ca întindere, dar deosebit de important din punct de vedere politico-strategic, întrucât stăpânirea ei asigură controlul asupra întregului bazin al Mării Negre. Aici, menționez că în  conformitate cu Tratatul de Pace de la Berlin (1878) această insulă, împreună cu Dobrogea și Delta Dunării, intrau în componența statului român. Însă, ca și în iunie 1940, cu Basarabia și Bucovina de Nord, în 1948, țara noastră a fost silită să cedeze. 

         Pe de altă parte, în 1954, conducătorii de la Moscova au dat „spre administrare” Ucrainei Peninsula Crimeea, locuită în proporție de 75% de etnici ruși. Restul de 15% sunt tătari și abia 10% dintre locuitori sunt ucrainieni. Se pune întrebarea: de ce conducătorii de la Kremlin au făcut acest gest, care s-a dovedit ulterior a fi o mare eroare politică. Aceasta cu atât mai mult cu cât rușii numai mărinimoși nu sunt. Atunci (în 1954) se împlineau 300 de la încheierea păcii de la Pereiaslav prin care Ucraina ieșea de sub stăpânirea Poloniei și „se unea pentru vecie” cu Rusia; ca atare, s-a considerat de către ruși, că ucrainienii ar trebui să fie răsplătiți! Cât a durat „vecia” asta se vede acum...

        Anul 1991 a a adus cu sine destrămarea Uniunii Sovietice. 

   Ca și alte republici ale fostului Imperiu bolșevic, Ucraina și-a declarat independența. Din păcate însă, noul stat ucrainean nu s-a mulțumit cu atât: el s-a proclamat, cu de la sine putere,  prin liderii săi politici, moștenitorul tuturor teritoriilor din această zonă ale fostului imperiu rusesc. Așadar, Bucovina de Nord și Bugeacul au fost anexate la noul stat (independent...) Ucraina. Apoi, tot în acel an (1991) și din nou fără niciun drept, Ucraina a ocupat Insula Șerpilor. Din partea autorităților române, n-am sesizat nicio ripostă. 

4. Minoritățile din Ucraina (rusă, poloneză, română, maghiară) sunt supuse unui regim brutal de deznaționalizare, care nu a existat acolo nici măcar pe vremea sângerosului dictator Stalin.  Drept argument, în acel timp, în Bucovina de Nord (ocupată azi ilegal de ucrainieni) se instituise ca limbă oficială limba română. Acum clasele cu predare în limba română sunt închise. Limba română este practic interzisă în statul vecin, de parcă  ea însăși ar fi purtătoarea virusului Covid. Liderii de la Kiev susțin, plini de ipocrizie pentru minorități „măsuri în oglindă” cu acelea luate față de ucrainienii din statele vecine. Adică, după logica lui Zelinski și a ultranaționaliștilor lui, ar trebui să trecem și noi la deznaționalizarea ucrainienilor din România! Față de aceste fărădelegi evidente, Occidentul doarme în cizme (ca de obicei). 

5. Nu este adevărat că rușii ar fi vinovați de declanșarea actualului război cu Ucraina. Vinovați sunt șefii de la Kiev cu politica lor duplicitară, xenofobă, exclusivistă. Astfel, dacă în cazul celorlalte minorități, ucrainienii nu au primit replica meritată, cu rușii nu le-a mers. Etnicii ruși, majoritari în cele două regiuni (Donețk și Luhansk) au protestat vehement contra tendințelor tot mai evidente de deznaționalizare din partea ucrainienilor. Așa s-a ajuns la conflict armat, deoarece rușii de acolo, fiind -la un moment dat- în pericol de a fi exterminați, au cerut ajutorul Moscovei. Rușii sunt totuși ruși, nu sunt români, să te poți juca până la infinit cu viețile lor!

6. O vină foarte mare pentru situația gravă la care s-a ajuns, poartă oficialii de la Washington, care au încurajat tot timpul măsurile antirusești luate de ucrainieni; instructori militari britanici se găseau în Ucraina cu mult înainte de începerea războiului. De fapt, la izbucnirea conflictului, ei au fugit primii. Ce căutau acolo? Politicienii de la Kiev pregăteau „marea lovitură”: dacă Rusia nu mai e ceea ce era prin anii 50-60 ai secolului trecut, (gândeau ei) ce-ar fi să intre Ucraina în  NATO? Acesta a fost marele obiectiv, pe cartea asta au mizat Zelenski și ai lui. Aici, ucrainienii au arătat întregii lumi că sunt duplicitari, xenofobi și ingrați (după ce au fost pomanagii). Chiar credeau ucrainienii ăștia (dar și americanii) că rușii vor accepta prezența în NATO a fraților lor mai mici, cei nerecunoscători? Mai ales, că de multe ori, de la Kremlin se auzea un apel-avertisment cât se poate de clar și serios: „Nu mai acceptăm înaintarea spre Est a NATO, nici măcar cu un pas!” Oare americanii și verii lor britanici sunt surzi?Sau vor neapărat să se declanșeze un război nuclear? 

      Nu vreau să devin avocatul cuiva, dar -având în vedere realitatea- de ce este demonizat Putin și ridicat în slăvi Zelenski? De asemenea, nu doresc să fiu acuzat de subiectivism, deoarece se zice că un stră-străbunic al actualului președinte rus se numea Putină (prin rusificare a devenit Putin) și ar fi fugit în Rusia  din Moldova, alături de Dimitrie Cantemir, cel învins de turci la Stănilești, în 1711.   

7. Ca să nu-mi aud vorbe, n-am fost, nu sunt și nu voi fi filorus; bunicul meu dinspre mamă, care a luptat la Cotul Donului ca să scape România de bolșevici, s-ar răsuci în mormânt. Trebuie însă să respectăm adevărul.  

       Luat la întrebări de un francez i-am spus: „Domnule, noi românii trebuia neapărat să intrăm în NATO. Ce tot vorbiți de Ucraina asta? Dumneata știi că în trei sute de ani, rușii au invadat teritoriul românesc de 12 (douăsprezece) ori? Și Vestul n-a mișcat măcar un deget, niciodată! Aproape jumătate de secol, americanii au urmărit pasivi cum rușii (secondați de frățiorii lor ucrainieni, cu care s-au pupat atât în c...) au făcut ce-au vrut în Europa de Est și Centrală. Ba chiar până nu demult, a persistat în opinia publică occidentală în general (în cea americană în special) punctul de vedere potrivit căruia, rușii trebuie lăsați să facă ce vor în Europa de Est, deoarece o țară atât de mare e normal să aibă sub autoritatea sa un spațiu geografic (și politic) cât mai întins. Voi vesticii, tot așa ați tolerat  mai înainte, ca și Hitler să aibă „spațiu vital”. A fost nevoie ca dictatorul nazist să vină chiar împotriva voastră ca să începeți să acționați”.

       Oare acum și Ucraina are nevoie de „spațiu vital”? Cu ajutorul americanilor ar putea să-l obțină? Noi ne vom putea apăra?

          Mai ales, că în România există patru categorii sociale dominante:

a) Lașii (cei mai mulți) - ăștia dacă ar putea, ar trăi într-o cochilie sau într-un sertar până la moarte.

b) Oportuniștii - mulți și ăștia, majoritatea cu trecut politic dubios, dar pe care știu foarte bine să-l ascundă; sunt mereu în prim-plan, fiindcă se orientează de fiecare dată „după cum bate vântul”. De aceea, cad mereu în picioare ca pisica.  

c) Ratații - sunt cei care plâng continuu după Ceaușescu; au devenit din ce în ce mai vocali și mai îndrăzneți, pe măsură ce capitalismul în varianta lui românească, dă semne de moarte clinică.

d) Asocialii - sunt incapabilii de adaptare din trecut și din prezent; capitalismul eșuat din România a produs asocialii lui. Unii sunt de-a dreptul de temut deoarece -nefiind buni de nimic- s-au grupat în clanuri mafiote. Astfel au devenit experți în înfăptuirea de infracțiuni. Beneficiind de protecție și complicitate până la cele mai înalte sfere ale puterii politice, mulți dintre ei sunt intangibili. 

          Am studiat bine cele patru categorii din societatea românească; răsuflu ușurat...nu fac parte din niciuna dintre ele. Sunt însă parte dintr-un grup minuscul, fără nume și pe cale de plecare din România sau -în cazul unora ca mine- pe cale de dispariție. Poate e mai bine și mai liniștitor așa...

       În ceea ce mă privește, sper că -dacă va fi să fie- a treisprezecea invazie rusească în România, va fi cu ghinion...pentru ei. 

EU ȘI CEAUȘEȘTII

        Scriu acum pentru toate capsomanele și toți capsomanii pe care îi aud tot mai des șușotind pe lângă mine. Așadar, insuficienților mintali: 

1.Nu eu l-am omorât pe Nicolae Ceaușescu. În această ordine de idei, dezmint încă o dată cu hotărâre și un anumit zvon pe care din păcate l-au lansat chiar unele dintre neamurile mele, cum că mi-aș fi lovit bunica. În realitate, nimeni nu a putut sesiza nici cel mai mic semn de agresiune. Eu i-am adorat pe bunicii mei; însă doar pe aceia dinspre mamă, întrucât cei dinspre tată nu m-au putut suferi (fiindcă nu aveam „sângele” lor, eu fiind înfiat). Zvonul a fost însă înadins răspândit ca să abată atenția de la faptele unei rude (homosexual și cleptoman). De fapt, cu toate că multe persoane mi-au făcut rău cât pentru cinci vieți, nu am ucis pe nimeni (deocamdată...). În concluzie, cel puțin până în momentul când scriu aceste rânduri, pot afirma cu tărie că NU SUNT UN CRIMINAL. De felul meu sunt un om pașnic și care își vede de treaba lui, dar nu sfătuiesc pe nimeni să mă provoace; habar nu aveți cât rău pot să fac!

2.Am fost de acord ca Nicolae Ceaușescu să fie lichidat imediat ce se putea face acest lucru. Mă veți întreba de ce. Las la o parte faptul că acest individ era un megaloman și un paranoic. Așa că aceia care l-au propulsat în funcția supremă în statul român sunt la fel de vinovați ca și el (dacă nu mai vinovați). Era evident că acest semianalfabet nici măcar nu visa să ajungă acolo unde ajunsese! De fapt, pentru acești indivizi plictisiți prea de timpuriu de școală (în cazul lui în clasa a IV-a primară) refulările și complexele de inferioritate apar frecvent și cu inimaginabilă violență. Mai mult, asemenea indivizi (drastic) limitați intelectual țin mereu să „demonstreze” că ei sunt de fapt...deștepții. Iar celorlalți nu trebuie să li se ofere decât alternativa de a-i asculta și de a-i urma orbește. De aceea, am protestat împotriva lui Ceaușescu în mod public, cu vehemență, în repetate rânduri, motiv pentru care am și plătit foarte scump. Am și declarat (nu o dată) că dacă aș fi fost prin preajma lui n-ar fi apucat să conducă țara asta nici măcar zece ani. Eram dispus să mă sacrific, să merg până la capăt! Deunăzi, când mă băteau zeloasele lui slugi, am strigat: „Ei bine, împușcați-mă pe mine, dar împușcați-l și pe el!”. Așadar, insuficienților, n-am apucat să-l omor eu...

             Menționez că bunica mea dinspre mamă s-a născut chiar la Scornicești, localitatea de baștină dictatorului. Acolo mai avem neamuri.

       Ceaușescu trebuia să fie ucis, pentru că -în acele momente de cumpănă din decembrie 1989- România se afla la un pas de Război Civil. 

        Despre Elena Ceaușescu refuz să scriu măcar azi, întrucât mi-am propus să am în atenție indivizi care -măcar de departe- seamănă aoameni și nicidecum a alte specimene.

       Nu mi-am putut imagina vreodată că acest dictator nemilos a putut să aibă atâția susținători, ticăloși fanatizați, indivizi de cea mai joasă speță dispuși chiar să moară pentru el. Parcă ieșeau din pământ! De aceea afirm cu tărie că ipoteza intervenției „teroriștilor din afară” este în bună măsură falsă (sau oricum, de importanță secundară). Teroriștii cei mai numeroși, mai duri și mai cinici au fost TOT ROMÂNI. Se știe că Nicolae Ceaușescu avea demult pregătită o Securitate a lui, personală, dispusă să-și apere stăpânul până la sfârșit. În concluzie, a fost (ca de atâtea ori în Istoria noastră) un război...româno-român. Pentru toți înfocații avocați ai tiranului, repet: cel care a dat ordin să se tragă asupra demonstranților de la Timișoara, a fost chiar Nicolae Ceaușescu (devenit așadar și un odios asasin).  E adevărat că vecinii noștri (în special ungurii) ar fi vrut să profite de situație și să ocupe Transilvania. Riscau însă să provoace o criză majoră, dacă ar fi acționat astfel, iar Marile Puteri nu doreau (atunci) acest lucru.  Nu întâmplător, după ce cuplul prezidențial a fost omorât, împușcăturile au încetat ca prin farmec în toată România. Criminalii lui Ceaușescu au încetat (temporar însă) teroarea. După o scurtă perioadă de...conservare, ei au revenit impetuos în arenă și nu oriunde, ci în prim-planul vieții politice. La ora actuală, unii sunt în lumea celor drepți, dar au rămas odraslele lor, care au aceleași apucături (din păcate). Frustrarea domină prin multe locuri, întrucât și astăzi vechii politruci și asasini se plimbă pe sub nasul oamenilor cinstiți. Ei bine, la noi la Constanța, nu se poate vorbi în asemenea termeni, deoarece aici n-a fost nici o revoluție. Am fost câțiva dinainte de 1989, dintre care unii vizitau cam des Consulatul Sovietic din localitatea noastră. De ăștia nu avea curajul să se atingă Securitatea. Nu-i nimic, se răzbuna mai cu convingere pe noi, ceilalți. De aici și până la a considera „Constanța oraș martir” (așa scrie pe o plăcuță de intrare în oraș) e cale (prea) lungă. După cum stau și mă întreb de unde și când au apărut cei 1.000 de...revoluționari constănțeni? Mai ales că...știți unde îl sfătuiau apropiații pe Ceaușescu să se stabilească, atunci, în decembrie 1989? Ați ghicit, la Constanța, pentru că mai-marii Partidului Comunist primiseră rapoarte clare și sigure că aici nu se...întâmpla nimic! Bine că măcar eu nu fac parte din turma de lași...

     În schimb, într-o vreme se făcea un comerț înfloritor cu certificate de revoluționar, care începuseră să se vândă precum acadele la colțul străzii. Cât de oportunist (mai bine-zis de nemernic) poți să fii ca să profiți și într-o astfel de situație? 

      Ați înțeles deci de ce mă revolt atunci când îi aud (mult prea des) pe ratații ăștia zicând: „Voi l-ați omorât pe Ceaușescu, criminalilor! Ce bine era pe vremea lui.”

       De unde atâta bine? Voi mai scrie despre „binele” ăsta.

       Adevărul e că la noi și socialismul a fost un eșec total; capitalismul e la fel. Am încercat de multe ori să spun și să explic: nu capitalismul e de vină, oamenii care-și bat joc de el sunt vinovați. Capitalismul este cea mai viabilă, mai adaptabilă și cea mai umanistă dintre orânduiri.

      Oare într-adevăr noi românii suntem mereu niște incapabili, niște inadaptați, niște veșnic eșuați?   

UCRAINA...„UMFLATĂ” CÂND DE RUȘI, CÂND DE AMERICANI

       Reiau după mai multă vreme, postările pe care -fără falsă modestie- le consider utile și chiar necesare pentru toți cei care vor (și trebuie) să afle adevărul.

       De la început vreau să afirm că nu am fost niciodată un admirator al lui Corneliu Vadim Tudor. Asta ca să-i calmez pe aceia care îmi spun mereu: „Tu semeni cu Vadim Tudor, ești al doilea Vadim Tudor.” Nu nu sunt, poate mă confundați. De fapt, nu o dată, chiar atunci când era în viață, am criticat limbajul de o duritate extremă (adesea suburban) pe care  îl folosea. Asemenea atitudini necivilizate îi scădeau mult din prestigiu și autoritate. Iată însă ce spunea el în 1997 despre Ucraina: 

   Sursa: www.youtube.com

       Cam tot ceea ce a zis e adevărat, nu-i așa? În ceea ce mă privește, vă promit că am să tratez pe larg subiectul în postările viitoare. 

CE ȘTIINȚĂ A ISTORIEI AU ÎN CAP SPECIALIȘTII OCCIDENTALI

         Sunt de părere că primul lucru pe care trebuie să-l facă un istoric este să studieze permanent, să se informeze. Categoric, așa ceva nu e valabil doar pentru istorici, ci și pentru toată lumea. Mai ales când te aventurezi în abordarea unor probleme pentru care nu ai pregătirea necesară. 

         Situația devine de-a dreptul catastrofală când te afli în posesia unor acte care atestă faptul că ești specializat într-un domeniu, iar tu spui și scrii toate inepțiile care îți trec prin cap, tocmai în domeniul în care te consideră (unii) o...somitate. La Istorie, când -prin tot ceea ce faci- dai dovadă de subiectivism, spirit partizan, ipocrizie și malițiozitate, te-ai descalificat complet și definitiv. Sincer, o vreme (scurtă vreme...) am trăit cu convingerea că istoricii occidentali slujesc această știință cu abnegație și devotament, în spiritul cinstei, adevărului și profesionalismului. Credeam că în exercitarea meseriei lor, acești indivizi și-au format foarte de timpuriu o gândire liberă (obiectivă și imparțială)  cu atât mai mult cu cât ei n-au avut de înfruntat teribila dictatură comunistă, întinsă pe perioada atâtor decenii. Dar să trecem la chestiuni concrete...

     Am citit lucrarea profesorului francez Jean Berenger intitulată „Istoria imperiului habsburgilor (1273-1918)”.

     Bineînțeles, domnul Berenger se străduiește din răsputeri pe tot parcursul lucrării să ne convingă (fără succes, pentru cine Istorie) cât de grozav a fost acest Imperiu austriac și câte binefaceri a adus populațiilor supuse lui. Pe lângă elementul germanic pretins civilizator, domnul francez îi amintește în treacăt pe croați, slovaci, sârbi și parcă din greșeală...și pe români. În schimb, cade în idolatrie când scrie despre unguri. Durerea mea (a tuturor românilor) ați intuit de unde vine, nu-i așa? Pentru dumnealui, Transilvania este -dincolo de orice îndoială- pământ unguresc. De la el aflăm că în Pannonia au pătruns foarte mulți unguri...300.000! Vă vine să credeți? De unde o fi scos ăsta atîția unguri pripășiți prin Europa? Din ce document, din ce sursă istorică a cules (sau a dedus) acest număr? Nu ne scrie, e secretos. Se știe foarte limpede (am scris și eu într-un articol precedent) că acea confederație de triburi ajunsă târziu în Pannonia, avea un caracter multietnic. Tocmai de aceea, acești oaspeți nepoftiți și nedoriți sosiți pe la noi de unde și-a înțărcat dracu copiii, nu pot fi considerați nici  măcar cu maximă indulgență unguri. Reiau subiectul și precizez că din cele șapte triburi adunate de pe drumuri (însumând cel mult 70.000 de oameni) NUMAI UN SINGUR TRIB ERA AL MAGHIARILOR, AȘADAR, CEL MULT 10.000 DE PERSOANE. Până la 300.000 câți a visat prietenul nostru Jean e cale lungă...

        De aici și intenția primilor monarhi ai regatului ungar întocmit în pripă și creștinat prin fier și sânge, de a-și înmulți supușii cu orice preț. Mai ales când te gândești că musafirii minoritari asiatici aroganți și brutali doreau cu orice preț să stăpânească în Pannonia și mai târziu în Transilvania peste o majoritate covârșitoare românească (la care se adăugaseră tot înaintea venirii adunăturii dominate de unguri, elemente slave). De altflel, se cunoaște faptul că regii unguri făceau apeluri repetate inclusiv către rudele lor asiatice (cumanii) să vină în Pannonia ca să mai crească numărul migratorilor din zonă. În disperare de cauză, căpeteniile maghiarilor au ajuns să accepte mulțimea de nobili scăpătați, adesea criminali și tâlhari din Vest, condamnați în țările lor. Imediat aceștia primeau titlul de nobili...maghiari.  Pentru promovarea politicii de jaf, teroare, cuceriri  și deznaționalizare a atâtor comunități, proaspăta Ungarie mai avea nevoie și de binecuvântarea Vaticanului, care s-a grăbit să i-o acorde. Să nu fi știut „universitarul nostru vestic” aceste lucruri? Poate că nu le-a știut, dar atunci de ce nu s-a informat? 

     Mai departe, „frere Jean” ne zice că Ungaria ar fi fost cel mai important bastion al luptei împotriva expansiunii otomane. Fals, francez neinstruit; cei mai bravi și mai perseverenți luptători împotriva invaziei Islamului în Europa au fost românii din Principatele Valahiei, Moldovei, alături de frații lor din Transilvania. Marele izbăvitor al crucii, voievodul Transilvaniei ajuns guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara, e considerat ungur (deși până și un elev de școală primară știe că era român sută la sută). De fapt, autorul trece sub tăcere faptul că mare parte din așa-zisa „nobilime maghiară” a Transilvaniei e tot de origine română; după cum cei mai mulți dintre secuii Ardealului sunt de fapt români secuizați. Pentru a dovedi acest lucru, cineva propunea efectuarea unei analize a sângelui...

      Iar în ceea ce privește actul istoric de la 1600, adică Unirea Țărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul, e considerat de același individ ca un simplu accident izolat și nesemnificativ al Istoriei, nicidecum ceea ce este de fapt, o strălucită confirmare în plan politic a unei realități istorice incontestabile.

       În continuare PROFESSEUR JEAN ne oferă alte mostre de neștiință ...ca să nu spun altfel; el a scris: „[...] începând din sec. al XV-lea, în Transilvania a venit populația română din Moldova și Valahia”. 

      Și mai departe:  „[...] cucerirea turcă din sec. al XVI-lea (a Ungariei-n.n.), care a lăsat o câmpie ungară golită de oameni, pe care habsburgii au repopulat-o intenționat cu suabi (șvabi-n.n.) sârbi și români, pentru ca astfel să domine mai bine elementul ungar. Acesta a fost modul în care s-a realizat  << balcanizarea >> (subl. autorului) unui ținut odinioară ungar.” 

       Și în continuare: „După distrugerile din urma războaielor cu turcii, numeroase colonii alogene (sârbești, românești, germane) se stabiliseră în sec. al XVIII-lea în câmpia ungară, ieșind cu mult în afara habitatului lor de origine.” (pp. 456-458). 

      Ăsta decât să scrie istorie, mai bine s-ar fi apucat de cântat pe la nunți. Mai întâi, șvabii nu sunt balcanici; apoi românii din Valahia și Moldova nu au „invadat” Transilvania, acest teritoriu străvechi românesc îmbrățișat de Munții Carpați este chiar leagănul românismului. Putem spune că -din contră- din Ardeal au pornit periodic, încă de la începuturile feudalismului, grupuri de români în frunte cu voievozii lor, pentru a scăpa de teroarea ungurilor. Asemenea transilvăneni au contribuit la constituirea statelor feudale românești de la Sud și Est de Carpați (Țara Românească și Moldova). Exemplul dinastiei moldovenești a Mușatinilor de origine din Maramureș este grăitor. 

           La un moment dat, Jean e dispus să recunoască faptul că românii sunt (totuși...) majoritari în Transilvania, ba chiar avansează și un procent: 55%! Dacă mai puneai 15 procente scriai și tu în sfârșit un adevăr...„colega”. Cu toată politica furibundă de maghiarizare, cu toate masacrele și silniciile ungurilor, românii au reprezentat și reprezintă majoritatea absolută în Transilvania. Asta înseamnă că erau și sunt de două ori mai mulți decât alogenii unguri și germani luați împreună...

         Bine, e și partea aceea cu câmpia ungară „golită” de unguri. Adică cum? Au fugit toți înapoi acasă în Asia? Și când s-au reîntors?

        Pe de altă parte. niciun teritoriu de pe acest continent nu a fost „odinioară maghiar”; pentru simplul motiv că ungurii nu sunt europeni și până să sosească pe la noi, lumea europeană a trăit și fără ei (chiar mai bine). Că veni vorba de habitat...al lor e foarte departe de aici; ați avut curiozitatea să-i întrebați pe unde se găsește, mai exact? Fiindcă nici ei nu știu...

           Așadar, atât în Transilvania cât și în Pannonia de fapt băștinașii sunt românii și nu ungurii, francezule. Ai perceput realitatea de-a-ndoaselea; așa e când iei în considerare doar opiniile unei singure părți. 

         În continuare, nu prea mai sunt multe de subliniat. Jean al nostru cel chinuit de Istorie deplânge destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Cu alte cuvinte, el e de părere că naționaliștii ăia care și-au făcut state naționale au fărâmat „bietul” Imperiu. Adică dacă ar mai fi așteptat puțin (eventual vreo patru-cinci sute de ani) un împărat luminat până la scurt-circuit ar fi dat o lege care i-ar fi făcut egali pe români sârbi și slovaci cu austriecii și ungurii. Asta dacă nu cumva între timp (mult mai repede) ungurii și-ar fi măcelărit supușii fiindcă nu vor să devină maghiari ca ei! Obicei vechi la ăștia...

     De fapt, nu puțini sunt cei care au susținut că principala cauză a prăbușirii Imperiului dualist a fost tocmai xenofobia maghiarilor. 

      Până data viitoare, numai bine vă doresc.              

             

ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI DIN CADOURI...(4)

      Vă rămăsesem dator cu o hartă, aceea care reprezintă teritoriul românesc cotropit de ucrainieni, numit Insula Șerpilor.

       Precizez că prin Tratatul de la Berlin (1 iulie 1878), Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor intrau în componența statului român (adică acolo unde le era locul). 

       Situația s-a menținut neschimbată până în 1948, când țara noastră a fost silită să cedeze acest pământ Uniunii Sovietice; operațiunea s-a realizat prin semnarea unui simplu...proces verbal de „predare” a insulei! Culmea cinismului, pe acel petec de hârtie stă scris că: „Insula Șerpilor a fost înapoiată URSS, de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Sovietice.” Acum întreb orice om sănătos la minte: cum să înapoiezi ceva cuiva, dacă acel „ceva” nu i-a aparținut niciodată? 

       Ulterior, grănicerii și paznicii români de pe insulă au fost arestați și apoi debarcați la Sulina. Pe urmă, sovieticii au construit o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. 

   După 1991, fără niciun drept, ucrainienii și-au instalat pe Insula Șerpilor o garnizoană militară, care are la dispoziție un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice și un  rezervor de apă. Adunătura de trădători care conducea România în 1997, în frunte cu președintele de atunci, alături de majoritatea parlamentară (PNȚ, PNL, PD) a aprobat prin Tratatul semnat în acel an cu diplomații ucrainieni, această stare abominabilă de lucruri.      

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_%C8%98erpilor

sursa: https://www.moldpres.md/news/2022/02/25/22001404

     Am mai scris că ucrainienii au ocupat această insulă în mod abuziv după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, că doar se considerau „moștenitorii” fostelor teritorii sovietice din această zonă. Pare un simplu petec de pământ, însă are o importanță strategică deosebită; însemnătatea lui a crescut exponențial odată cu descoperirea în regiune a unor rezerve considerabile de țiței (10 milioane tone) și gaze naturale (un miliard metri cubi). Așa că n-a fost de ajuns pentru noi românii, acel Tratat al rușinii, trădării și umilinței din 1997. Vecinii ucrainieni, cu gândul la marile resurse naturale găsite, au început să-și revendice închipuite drepturi asupra unor spații mari ale Platoului Continental al Mării Negre. S-a ajuns la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, care a acordat României 79,34% din zona disputată. De fapt, am mai scris pe scurt despre acest subiect și despre cum s-au mai plâns la vremea respectivă ucrainienii (în 2009) cum că au fost „nedreptățiți” (sărăcuții...).

sursa: https://www.antena3.ro/actualitate/verdict-la-haga-romania-a-castigat-9-700-km-patrati-de-platou-continental-79-din-suprafata-disputata-63647.html

     La 18 martie 2014, în urma unui proces democratic (referendum) Crimeea se unea cu Rusia; trei sferturi din populația regiunii (adică etnicii ruși) își manifestaseră dorința de a reveni în granițele Federației Ruse. Era răspunsul rușilor la tendințele tot mai evidente ale majorității politicienilor ucrainieni de a se apropia de SUA, mai precis de NATO. În felul acesta, Rusia își lua cadoul înapoi; deoarece, în 1954, conducerea Uniunii Sovietice de atunci, dăduse spre administrare Ucrainei Crimeea. 

      

sursa:https://blacknews.ro/vicepremier-ucrainean-rusia-transformat-crimeea-intr-un-lagar-de-concentrare/

     Oare de ce nu avem și noi decizia politică și mai ales forța militară de a ne recupera teritoriile vechi, strămoșești, de la ucrainieni? Mai ales că noi nu le-am făcut niciun cadou...

      La 24 februarie 2022, în prima zi a declanșării „operațiunii militare speciale” a armatei ruse în Ucraina, în urma a două atacuri succesive, rușii au ocupat Insula Șerpilor, ucigând cei treisprezece polițiști de frontieră ucrainieni prezenți acolo, întrucât refuzaseră să se predea.  Evenimentul are și o semnificație pentru români, întrucât, în noile condiții, avem o frontieră maritimă cu Rusia, lungă de 200 km, cu un traseu Nord-Sud. 

      P.S.-Deja mulți dintre concetățenii mei își pregătesc meticulos fuga din România; știți cine sunt „campionii la fugă”? Tot aceia care în decembrie 1989 se ascundeau pe sub paturi. Adică „marii șmecheri”, „băieții de cartier”, interlopii care de când se știu terorizează oamenii cinstiți și cumsecade. Ăștia sunt „vitejii” noștri, ei care amenință, ucid, tâlhăresc, lovesc, percep taxe de protecție. Acum nu i-ar mai prinde nici iepurii! M-am  întâlnit și cu un minoritar...cam tuciuriu; el mi-a spus fără ocolișuri: „Dacă începe războiul în România, noi țiganii plecăm de aici.” Îl cred...și ăștia când e vorba de ceva serios, sunt mari...alergători. Li se topesc  cu viteza luminii tupeul incredibil și aroganța fără margini. Așadar pleacă...nu că ar plânge cineva după ei!

        În ceea ce mă privește, aștept cu nerăbdare războiul; nu de alta, dar am niște socoteli de încheiat. Cu alte cuvinte, nu mă interesează cine știe ce conflict militar, întrucât eu am războiul meu; important e să mă văd înarmat, după aceea știu foarte bine ce am de făcut.

       Până data viitoare, vă doresc sănătate.

       

        

ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI DIN CADOURI... (3)

      Statul sovietic a avut nou creat în urma loviturii de stat bolșevice din toamna lui 1917, a trecut prin multe pericole. A fost vorba mai întâi de un sângeros război civil (1917-1921); puterea „roșie” (comunistă) a trebuit să înfrunte unități înarmate organizate ale „Armatei Albe” (anticomuniste). În plus, „albii” au beneficiat de sprijin extern, din partea marilor state ale Antantei, victorioase în război. 

•    Astfel, iderul britanic, liberalul Lloyd George, premierul francez, socialistul Clemenceau, și președintele american, democratul Wilson, erau inamici ai lui Lenin, dar pe de altă parte nici nu erau foarte apropiați de liderii Albilor. În ciuda sentimentelor antibolșevice ale liderilor Aliați, decizia de a interveni în Rusia, în 1918, s-a bazat în primul rând pe interesul de a readuce Rusia în războiul continental, nu pentru a pune capăt războiului civil. Ei doreau refacerea Frontului de Est pentru a-i distrage pe germanii care se concentrau acum exclusiv pe Frontul de Vest. Însă în noiembrie 1918, motivația pentru intervenția din Rusia dispare. În plus, niciuna din puterile occidentale nu era prea interesată în reconstruirea unei Rusii unite și puternice. Apoi, în 1919, liderii occidentali au fost distrași de propriile probleme:tensiunile interne, Conferința de Pace, divizarea Imperiului otoman și a celui German, crizele economice din Europa etc. Implicarea în războiul civil din Rusia devenise mai mult o povară. Singura țară care putea interveni în mod eficient în Rusia ar fi fost Japonia, dar având în vedere faptul că amintirile războiului ruso-japonez din 1904-1905 încă nu dispăruseră, era prea puțin probabil ca rușii să accepte intervenția acestei țări.
•      În consecință, deși materialele trimise de Aliați în Rusia le-au permis Albilor să pună la punct campaniile din 1919, doar câteva mii de soldați au fost trimiși pentru a lupta împotriva bolșevicilor. După semnarea Armistițiului cu Germania, Aliații s-au străduit să găsească o manieră onorabilă de a se sustrage din războiul civil din Rusia în loc să intervină în favoarea Albilor.
•      Intervenția Aliaților a fost folosită din plin de propaganda bolșevică, generalii Albilor fiind prezentați drept „instrumente ale capitalismului occidental”. Bolșevicii victorioși au construit apoi imaginea unei Rusii puternice care rezistase în fața intervențiilor occidentale care urmăreau distrugerea statului, iar această mentalitate colectivă construită atent de propagandă avea să joace un rol important pe viitor, în timpul Războiului Rece.

sursa:https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-intre-razboi-si-revolutie-1914-1921

      Un alt personaj politic britanic, devenit arhicunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, declara hotărât că: bolșevismul trebuie „strâns de gât în leagăn”. (apud: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Civil_Rus).

     

    Așadar, tentativele internă și externă de a doborî regimul comunist instalat în Rusia a eșuat; aceasta deoarece, în primul rând, „teroarea albă” nu se deosebea cu nimic de „teroarea roșie”. Cu alte cuvinte, în loc să își adune cât mai mulți aliați, ambele tabere se întreceau în a îngrozi populația. În al doilea rând, forțele anticomuniste nu și-au unit și nu și-au coordonat acțiunile, fiind învinse pe rând de trupele lui Leon Troțky, unul dintre apropiații lui Lenin, cel care a creat Armata Roșie. În al treilea rând, poate cel mai important, Lenin a avut destulă inteligență (sau viclenie) pentru a promova trei decrete care i-au adus susținerea imensei majorități a locuitorilor marii Rusii; primul ar fi Decretul asupra Păcii. Prin acest act, în martie 1918, noua putere a rușilor semna Tratatul de Pace cu tabăra adversă (Puterile Centrale).        Deși renunțau la unele teritorii anexate la Imperiu (între altele, Finlanda și statele baltice), bolșevicii trebuiau să accepte condițiile impuse; ei erau conștienți că noua putere pe care o instauraseră, avea nevoie de o perioadă de liniște și consolidare. De fapt, Lenin și ai lui (mai târziu cu maximă intensitate Stalin), pregăteau deja...revanșa. 

      Al doilea document a fost Decretul asupra Pământului; prin acest act, bolșevicii veneau în întâmpinarea principalei cereri a țăranilor: de a primi pământ. Era vorba de cea mai numeroasă clasă socială a statului (peste 80%), care a început să vadă în comuniști „salvatorii poporului”. Nu peste multă vreme, în perioada stalinistă, aceiași țărani entuziasmați aveau să fie deposedați cu brutalitate de pământul pe care îl primiseră. 

       Al treilea act foarte important (și pentru românii basarabeni) a fost Declarația Drepturilor popoarelor din Rusia, adoptat de Consiliul Comisarilor Poporului (n.n-Guvernul) Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, la 2 noiembrie 1917. În Declarație  erau enunțate patru principii:   

• principiul egalității și suveranității popoarelor din Rusia;
• dreptul popoarelor din Rusia la autodeterminare până la secesiune și formarea unui stat independent;
• anularea oricăror privilegii și restricții naționale și național-religioase;
• libera dezvoltare a minorităților naționale și a grupurilor etnice care locuiesc pe teritoriul Rusiei.

   Consecințele acestei declarații au putut fi constatate imediat: pe întreg teritoriul fostului imperiu rus au început să se creeze state independente. 

 Astfel, și-au declarat independența Moldova, Finlanda, statele baltice, Ucraina, regiunea Caucazului, cazacii. Curând bolșevicii au pierdut controlul asupra unor zone întinse. 

(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_drepturilor_popoarelor_din_Rusia).

      

    România a avut o atitudine de respect față de noua putere sovietică; în acest sens, țara noastră, a refuzat să accepte cererea marilor state occidentale de a se alătura intervenției militare a acestora împotriva statului sovietic. Noi aplicam (și atunci) în politica externă, principiile neintervenției în treburile interne ale altor țări, sustinând dreptul fiecărui stat de a-și alege în mod liber sistemul de guvernare pe care și-l dorește. 

        Așa că generoasele noastre principii de politică externă n-au fost o „invenție” a lui Ceaușescu, așa cum pretindea el...

      Despre felul în care bolșevicii au înțeles să răspundă la atitudinea binevoitoare a României, am mai scris (Tezaurul „reținut”, ambasadorul arestat). La toate acestea s-au adăugat gravele incidente provocate pe teritoriul Basarabiei. Mai mult, liderii sovietici nemulțumiți de evenimentele ce aveau loc în teritoriul dintre Prut și Nistru, ce evoluau spre Unirea (dreaptă și legitimă) cu România, au decis ruperea relațiilor diplomatice cu țara noastră, în ianuarie 1918 (aveau să fie reluate abia în 1934). 

       Sovieticii nu recunoșteau frontiera noastră estică pe Nistru; ei susțineau că între Uniunea Sovietică și Basarabia nu exista o graniță, ci „o linie de demarcație”!

    

    În tot acest timp, „buna” noastră vecină Ucraina a făcut tot posibilul ca să împiedice Unirea străvechiului  teritoriu românesc al Bucovinei, cu România. Mai mult, cu aprobarea Radei (Parlamentului) acestui stat, trupe ucrainiene au pătruns în Moldova de Nord, provocând mari dezordini și preluînd prin forță controlul asupra acestui teritoriu (la 6 noiembrie 1918). 

       La cererea insistentă a românilor (majoritari), tot în 6 noiembrie 1918, Regatul României a ripostat în mod legitim. Detașamente de grăniceri și jandarmi români au intrat în orașele Suceava, Gura-Humorului și Câmpulung pentru a restabili ordinea. Premierul Marghiloman l-a informat pe August Demblin, ministrul plenipotențiar al Austriei la București, în legătură cu solicitarea Consiliului Național Român, adresată guvernului de la Iași. Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut râul Prut și au luat sub control întregul teritoriu al Bucovinei, dar și partea de Nord-Vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă. Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția  unde aveau loc lupte grele între polonezi și ucrainieni (la 9 noiembrie 1918); iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.

     Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr. În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român, a fost adoptată Legea provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor (și ad interim la justiție), miniștri fiind: Sextil 

Pușcariu (Externe), Dorimedont Popovici (Interne), Nicu Flondor  (Justiție și ad-interim la Apărare), Gheorghe Sărbu (Agricultură), Radu Sbiera (Instrucție Publică), Ipolit Tarnavschi (Culte), Maximilian Hacman (Comerț și Industrie), Vasile Marcu (Afaceri Sociale și ale Alimentării Publice), Aurel Țurcanu (Lucrări Publice), Cornel Tarnoviețchi (Comunicație, Poștă și Telegraf), Octavian Gheorghian (Salubritate Publică). La 22 noiembrie aproximativ 100 de refugiați bucovineni, în frunte cu profesorul Ion Nistor au revenit la Cernăuți, de la Iași și Chișinău. La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român a convoacat Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (Sala de Marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, având și asentimentul (exprimat tot prin vot) majorității reprezentanților germanilor și polonezilor, Unirea cu România. sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Bucovinei_cu_Rom%C3%A2nia

       

  Ce observați? Lipseau de la luarea deciziei „nedreptățiții soartei”, ucrainienii...

  În articolul viitor, am să scriu ce isprăvi au făcut rușii (și ucrainienii...) în Basarabia; și cum un lider al ucrainienilor cerea (nici mai mult nici mai puțin) ca, ai lui conaționali să...colonizeze Basarabia!

      Așa...de parcă Moldova noastră era moșia mă-sii!

      Până data viitoare, numai bine vă doresc.

 

ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI CADOURI...(2)

        Nu îi mai țineți în brațe pe liderii ăștia de la Kiev. Știți ce zicea nu cu mult timp în urmă comediantul ăla de Zelensky? „Românii au ocupat Bucovina”. Bucovina e a noastră, e parte a provinciei românești Moldova; cum să ne ocupăm noi românii propriile teritorii, „Mister Bean al Ucrainei?” 

    Știți că minoritatea română din Ucraina abia mai supraviețuiește? De fapt, ultima oară, oficialii de la Kiev i-au amintit pe minoritarii ruși, polonezi și unguri din Ucraina, dar i-au „uitat” pe români. De ce oare? Știați că școlile și clasele cu predare în limba română din Ucraina sunt închise? Iar profesorii și elevii români de acolo sunt... „convinși” prin cele mai diabolice metode să folosească doar limba ucraineană? Știați că Ucraina deține în mod cu totul ilegal și abuziv teritorii străvechi românești pe care nici nu se gândește să ni le retrocedeze? E vorba de Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, Sudul Basarabiei și Insula Șerpilor? Poate îmi veți replica: „Da, dar teritoriile astea le-au dat ucrainenilor tot rușii”. Bineînțeles…și ucrainenii, cum să le refuze? Pe de altă parte, Insula Șerpilor nu le-au dat-o rușii. În cea mai cinică și barbară manieră, fără să aibă nici un drept, au ocupat-o ei, ucrainenii. Pentru că atunci se credeau mari și tari. Pentru că atunci se considerau a fi moștenitorii defunctului Imperiu sovietic. În virtutea cărui drept s-au autoproclamat ucrainienii ăștia moștenitorii Imperiului rusesc? Americanii care îi tot „flateză” în fel și chip nu văd, nu știu și nu aud nimic? De fapt, eu unul, am de multe ori certitudinea că indivizii aceia de peste Atlantic, care pretind că reprezintă și conduc cea mai grozavă democrație a lumii, habar n-au pe ce lume se află!

    Un politician de la Kiev a avut chiar nemaipomenita trufie să afirme în fața unor diplomați occidentali că: „Ucraina e gata să ia locul Rusiei în marile organisme internaționale”. Cum să ia locul Rusiei? Și tocmai cine?

     Față de noi au afișat întotdeauna o atitudine de superioritate și de sfidare. Ba încă un membru al comunității ucrainene din România ne amintea nu cu mult timp în urmă la radio că: „Ucraina e o mare putere”. Asta suna a amenințare; adică, aveți grijă voi românii ce faceți și ce spuneți, fiindcă noi suntem ăia grozavii și e vai de voi. Uite că nu sunteți așa de mari și de tari, „cilavec”. Așa pățești când nu îți vezi lungul nasului.

     Bineînțeles, nu putem uita cât am avut de suferit de-a lungul veacurilor din cauza politicii expansioniste rusești. De fapt, formula „român lucrează cu rușii”, cuprinde o contradicție în termeni. Trebuie să fie unul care ori a fost cumpărat, ori e șantajabil. Totuși, Rusia rămâne Rusia. Și dacă românii sunt călcați în picioare cam de toată lumea și nu au nicio reacție, rușii -în cazul în care se simt cât de puțin ofensați- ripostează violent. Dvs. și oamenii care vă înconjoară sunteți niște lași, domnule președinte al României, Klaus Iohannis. De pildă, atunci când s-a vorbit despre ciocnirea dintre ucraineni și ruși pe Insula Șerpilor, nu v-am auzit spunând că acest teritoriu este de fapt românesc. Ca profesor de istorie ce sunt, m-am simțit și mă simt umilit și trădat.

     Fac apel și la memoria dvs. Mai țineți minte câte necazuri ne-au făcut oficialii de la Kiev, întrucât voiau să-și extindă controlul și asupra Platoului Continental al Mării Negre? A fost nevoie de o Decizie a Curții Internaționale de la Haga din anul 2009, care ne-a dat dreptate. Atunci, politicienii din țara vecină s-au plâns pe unde au apucat că au fost „nedreptățiți”. Câtă ipocrizie! Ei afirmau că s-a dat hotârârea în favorea țării noastre „deoarece România e membră a Uniunii Europene.”

    Că tot a venit vorba, constatați cu câtă perfidie speculează conducătorii ucrainieni situația actuală, forțând intrarea statului lor în UE, repede-repede, practic pe ușa din spate. Vă mai amintiți cât timp a durat până a reușit țara noastră să devină membră a Uniunii Europene? La câte testări, la câte verificări, la câte monitorizări am fost supuși? Cum ni se trânteau sub nas liste nesfârșite de condiții de aderare? (mereu altele…). Pe ăștia cine și când îi verifică și îi monitorizează? Câte condiții de aderare a îndeplinit Ucraina? Sau e suficient să fii în război cu rușii ca să primești fel de fel de…„premii”?

     Închei cu o vorbă de-a noastră, din bătrâni, care ne-a învățat „să ne avem bine cu vecinii”; dar cu vecini ca ucrainienii…sau ca ungurii, oricât ai fi de înțelegător și de binevoitor tot numai probleme ai.

     Până data viitoare, numai bine vă doresc. 

ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI CADOURI...(1)

    Mă văd silit să întrerup seria mea de articole ce privesc evoluția României de la democrație la comunism.

   Mai întâi trebuie să clarific un lucru: NU SUNT, N-AM FOST ÎN VIAȚA MEA, RUSOFIL (NICI NU VOI FI PÂNĂ LA MOARTE!). De fapt, am afirmat public, că dacă țara aceasta ar (mai) fi invadată de ruși, prefer să mor cu ei de gât. Nu am nimic cu poporul rus și apreciez cultura rusă, din care am citit destul de mult (nu mă laud...), fiind de-a dreptul fascinat. De aceea, consider că acela care nu a citit măcar câte una din  capodoperele marilor prozatori și dramatugi ruși (Lev Tolstoi, Ivan Turgheniev, Feodor Dostoievski,  Anton Pavlovici Cehov), a trăit degeaba.

       Bine spunea cine spunea că politicienii strică tot. Dacă ar trebui să înșir toate motivele pentru care am fost și sunt împotriva politicii conducătorilor ruși (din trecut și din prezent) ar însemna că trebuie să scriu o serie nesfârșită de articole. Deocamdată, trebuie să vă precizez că trupele rusești (fie ele țariste sau sovietice) au invadat teritoriul locuit de români de 12 (douăsprezece) ori. Prima oară în 1739, cu ocazia unui război ruso-austro-turc, ultima oară în 1944. Cred că nu mai e cazul să scriu că românii nu i-au chemat și nu i-au vrut niciodată. Mai ales că, deși pozau de fiecare dată în „pacificatori” și „eliberatori”, deveneau de fiecare dată ocupanți lacomi, cruzi și cinici. În realitate, după 1750, clasa politică rusă nici măcar nu-și mai ascundea intenția de a transforma (măcar) Moldova și Țara Românească în gubernii (adică provincii) ale Imperiului țarist. La început, o parte dintre conducătorii noștri au fost înșelați, deoarece rușii pretindeau că sunt protectorii creștinilor din Imperiul otoman. De fapt, voiau să înlocuiască dominația otomană cu propria lor dominație. Subliniez aici că Principatele Române Moldova, Țara Românească și Transilvania, nu au fost provincii turcești niciodată. Ele se bucurau de o largă autonomie politico-legislativă, suzeranitatea sultanului asupra lor concretizându-se adesea doar în plata unui tribut (haraci) care însemna răscumpărarea păcii. 

   Din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, politica Rusiei în zona noastră a devenit din ce în ce mai agresivă. Mai pe înțeles, armata rusă (sub diverse pretexte sau fără niciunul) intra în Principate și uita să mai plece! De fiecare dată, retragerea survenea în urma unor cauze de forță majoră: intervenția decisă a altor Mari Puteri, nemulțumite că doar Rusia are parte de „pradă”, sau nevoia trupelor țarului de a se deplasa în alte regiuni de...interes. 

      Primul șoc puternic resimțit de noi dinspre Rusia s-a declanșat în 1812; atunci, țarul Alexandru I (1801-1825) a dat ordin trupelor sale să ocupe teritoriul Principatului românesc al Moldovei, situat între Prut și Nistru (numit  impropriu „Basarabia”). În urma unui (nou) război ruso-turc (1806-1812) dacă tot nu puteau să ocupe Țările Române în întregime, s-au gândit că măcar cu atât să se aleagă. Era a doua mutilare a Moldovei noastre, după ce în 1775, austriecii alipiseră partea de Nord a provinciei, numită de ei, tot impropriu, Bucovina („Țara Fagilor”). Ulterior, așa cum am precizat în alt articol, Curtea de la Viena -pretextând că „Bucovina” are populație rară- a început o colonizare masivă cu germani, evrei, dar mai ales cu...ucrainieni!

       În timpul participării noastre la Primul Război Mondial (1916-1918) am fost (chipurile...) aliați cu rușii. Dar documente date la iveală atestă că trupele ruse au sabotat permanent frontul românesc; în realitate, așa cum observau și comandații germani (inamicii adică) militarii ruși stăteau deoparte în timpul luptelor și așteptau ca românii să fie învinși de germani. Mai târziu, între noua putere sovietică și conducerea din Germania au existat înțelegeri secrete care vizau înfrîngerea totală și împărțirea României între ruși și nemți! De fapt, modul cum s-au purtat rușii (apoi sovieticii) cu noi în acele vremuri dificile a fost incalificabil. De fapt, când a fost altfel? Mai concret, Tezaurul pe care autoritățile române l-au trimis în Rusia (în 1916)  pentru a nu cădea în mâna nemților, nu ni l-au restituit nici acum! Și sunt acolo (mă rog, atât erau!) 96 de tone de aur și 116 tone de argint; nu mai vorbesc de obiecte și valori-unicat! Ambasadorul nostru în Imperiu, Constantin Diamandy a fost arestat și închis. Toate normele diplomației recunoscute și acceptate pe plan internațional erau brutal și cinic încălcate de bolșevici. A fost nevoie de intervenția Marilor Puteri occidentale pentru ca diplomatul român să fie eliberat. Așa începea noua epocă a relațiilor sovieto-române!  

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Principatul_Moldovei#/media/Fi%C8%99ier:AtlHistMold9.jpg

      E scris în franceză, dar după cum vedeți, cam așa a arătat Moldova noastră până la 1918: Bucovina la austrieci, Basarabia la ruși și...ce mai rămânea, la noi. În acel an însă (1918), în condițiile hotărârilor luate pe cale democratică de populațiile din provinciile istorice românești, Basarabia, Bucovina și Transilvania, se uneau cu Regatul României. 

sursa: https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/10/16/marea-unire-situatia-din-rusia-dupa-lovitura-de-stat-bolsevica/romania-mare-color/

 

       Scurtă a fost însă acea perioadă a României Întregite (22 de ani). Pentru că, în iunie 1940, în urma unor note ultimative adresate Guvernului român, Imperiul rus transformat în Uniunea Sovietică,  anexa din nou Basarabia, ba încă mai lua (culmea cinismului, ca „despăgubire” pentru cei 22 de ani de stăpânire românească asupra Basarabiei) și Bucovina de Nord. Subliniez că acest din urmă teritoriu N-A FOST STĂPÂNIT DE RUSIA NICIODATĂ! 

   De altfel, toți vecinii noștri voiau ceva! După sovietici, ungurii, ajutați de Hitler și Mussolini, răpesc României Nord-Vestul Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, în august 1940. Bulgarii nu se lasă nici ei mai prejos și iau de la România Sudul Dobrogei (Cadrilaterul) în septembrie 1940, după înțelegerea de la Craiova. Până și iugoslavii (Vă mai amintiți? „Prietenii” sîrbi...) au masat în acea perioadă 40 de tancuri la frontiera cu România, intenționând să anexeze Banatul. Din fericire, ei n-au mai apucat să ne ia nimic...

       Iată în ce situație ajunsese România în septembrie 1940...

     

https://oradeistorie.ro/romania-si-al-doilea-razboi-mondial-1939-1945/

     

     În prima parte a participării sale la al Doilea Război Mondial, (22 iunie 1941-23 august 1944), România complet izolată și mutilată teritorial s-a situat de partea puterilor Axei (Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia militaristă). Scopul nostru a fost eliberarea teritoriilor Moldovei noastre, răpite prin amenințare cu forța în iunie 1940 (Basarabia și Bucovina de Nord). În această campanie, armata română a trecut frontiera noastră estică (Nistrul). Rușii ne reproșează și azi: „De ce ați trecut Nistrul? Ce căutați voi românii la Stalingrad?” 

      Îi...invadasem și noi...o dată! Ce să căutăm? Voiam să vă învingem, și cu ocazia asta să vă îndepărtăm de hotarele noastre...definitiv! În practica militară se știe că nu ai învins în adversar decât atunci când ai intrat până în „bârlogul” lui și l-ai silit să capituleze. Voi ce-ați căutat la Berlin? (și nu numai...). V-ați dus la plimbare? Apoi, după un străvechi obicei rusesc, ați uitat să mai plecați atâta vreme...

       Rețineți că din toate aceste teritorii smulse de la țara noastră, abia am reușit să recuperăm acea bucată din Transilvania. Și asta după ce sovieticii ne-au șantajat, legând retrocedarea acestui teritoriu străvechi românesc de instalarea la București a unui Guvern cu majoritate comunistă, condus de preferatul lui Stalin, Petru Groza (era în martie 1945 și armata română încă mai lupta pe front). E și aici mult de discutat, dar să trecem la subiectul noastru...

       Vă dați seama că nici măcar nu se putea pune în discuție retrocedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la România!  Ceea ce s-a întâmplat în acele teritorii românești după instalarea puterii sovietice, întrece orice imaginație. Deportări în masă, execuții sumare, deposedări de bunuri, colonizări cu elemente străine (slave, ucrainieni și ruși). 

       Ca și când atât nu era de ajuns, în august 1941, lui Stalin îi vine idee (proastă, ca de obicei): dăruiește Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (mărinimos bărbat...), Nordul noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești și Sudul acesteia. Moldova noastră (devenită Republică Sovietică) primește o fâșie de pământ în stânga Nistrului (Transnistria). Slabă compensație! De fapt, Stalin a pus în practică principiul „Divide et impera” („Dezbină și stăpânește”), creînd între Ucraina și vecina sa o stare de aimozitate. Oricum, Ucraina era cea avantajată și își savura...cadoul. Stalin a mai dăruit Ucrainei părți din Polonia și Ungaria...

     Așa arăta Basarabia noastră ajunsă pe mâna satrapilor (ruși și ucrainieni)...

sursa:https://www.dw.com/ro/misterul-r%C4%83zboiului-moldo-rus-din-1992/a-5311544

    Următorul cadou pentru Ucraina s-a numit Crimeea și a fost acordat în 1954 de către liderul de atunci al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov; se aniversau 300 de ani de la semnarea Tratatului de la Pereiaslav dintre cazacii și ucrainienii lui Bogdan Hmielnițki și Rusia. Atunci, răsculați contra Regatului polon, ucrainienii se îmbulzeau să jure credință veșnică statului rus. Cât de „veșnică”, se constată acum...

      Așadar, alt cadou, altă pomană pentru Ucraina...și tot de la ruși.

      Ce s-a întâmplat mai departe, voi scrie data viitoare...

      

      

        

      ANALOGII DE-ALE NOASTRE (7) 

ROMÂNIA SAU GRECIA? (PARTEA A DOUA)

   Așadar, din ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea Cancelar al Germaniei. Pentru cine nu știe, această funcție înseamnă Premier (Prim-ministru). Cu alte cuvinte, își văzuse visul cu ochii. Aflat în mijlocul unei clase politice apatice și incapabile de a găsi soluții de redresare a țării, acest frustrat și inadaptat social a avut tot timpul, toate mijloacele și toate căile de a-și pune în practică vastul său amalgam de idei aberante cărora a încercat să le dea aspectul unui program politic. Mai mult, ca să-și satisfacă orgoliul fără margini, la 2 august 1933, s-a autoproclamat Führer (Conducător). Era pasul lui decisiv către dobândirea puterii absolute. Se știe ce semnifică acest lucru: el Hitler, era unicul factor de decizie în Germania. Toate hotărârile lui echivalau cu niște ordine obligatorii. Cel mai mic gest de nesupunere era drastic pedepsit; îndrăznețul opozant avea cele mai mari șanse să-și piardă viața. Primul imens laborator al crimei creat de Hitler a fost chiar Germania. Sute de mii de contestatari (reali sau închipuiți) ai puterii naziste au umplut lagăre și închisori, au căzut victime în camerele de gazare. Aici, „Conducătorul” german era la mare întrecere cu prietenul său cel mai bun (la început...) apoi cu dușmanul său ireductibil, „Tătucul” popoarelor sovietice, Iosif Visarionovici Stalin. N-am să intru în amănunte în privința politicii acestor doi scelerați în țările pe care le conduceau; ar trebui să scriu sute de pagini. Apoi, nu trebuie să uităm că ne-am concentrat atenția spre politica lor externă. Am făcut această paranteză, pentru a arăta că, precum s-au purtat și s-au manifestat în țările lor, în același fel s-au purtat și s-au manifestat în exterior, adică exact ca niște călăi. 

       Concret, imediat ce a pus mâna pe toată puterea în Germania, Hitler și-a arătat aroganța și cinismul fără limite în relațiile cu toată lumea. El a declarat tăios că nu e dispus să respecte prevederile Tratatului de la Versailles; până la urmă, și problema reparațiilor de război (adică a despăgubirilor datorate de nemți) a fost abandonată. Mai mult, Marea Britanie și mai ales Statele Unite au acordat credite consistente statului german, motivând că acesta trebuie să se refacă economic. De fapt britanicii, dar cu deosebire americanii, nu acceptau instaurarea unei eventuale supremații politice și economice a Franței pe continent. Veți constata că aceste divergențe mai mult sau mai puțin voalate între marile puteri occidentale vor apărea destul de des, tocmai atunci când va fi mai mare nevoie de unitate și consens între ele. Iar consecințele acestor neînțelegeri se vor dovedi a fi catastrofale pentru pacea și securitatea întregii lumi. 

         În ceea ce privește instaurarea supremației Franței, acesta era în mod evident imposibilă; pentru că -pe măsura trecerii timpului- s-a văzut clar că Franța câștigase războiul dar treptat, pierduse pacea. Economia acestei țări se refăcea foarte greu. Mai mult, într-o perioadă relativ scurtă, economia marii rivale, Germania, a depășit-o pe cea a Franței. De aceea, pe plan extern, conducătorii de la Paris, s-au mărginit doar în a urma și susține inițiativele Marii Britanii. Extrem de rar diplomații francezi îndrăzneau să se lanseze în combinații de politică internațională fără a avea în spatele lor (sau în fața lor) calea netezită de politicienii de la Londra. 

         Pe de altă parte, Marea Britanie era convinsă că ei îi este rezervat de-a pururi rolul de superputere maritimă și -credea ea- că fiind și o insulă, nu are de ce să se îngrijoreze. 

         Ar mai fi fost o țară foarte puternică, în stare să oprească evoluția evenimentelor spre o nouă conflagrație mondială: ați intuit, e vorba de Statele Unite. Mai ales că, începutul făcut de președintele acestui stat,  Woodrow Wilson, a fost fulminant. El s-a numărat printre cei care au contribuit la crearea sistemului de Tratate de Pace de la Paris (1919-1920). 

       Încă de la 8 ianuarie 1918, într-un memorabil discurs rostit în fața Congresului S.U.A., Wilson expunea celebrele sale „14 Puncte”. Precizez că în Statele Unite, Congresul este Parlamentul acestui stat (bicameral, format din Camera Reprezentanților și Senat). Așadar, ca bază a păcii și stabilității mondiale după război, președintele S.U.A. propunea între altele: eliminarea în relațiile dintre state a diplomației secrete, adică toate înțelegerile și tratatele dintre țări să se încheie „la vedere”, să fie publice; libertatea navigației pe toate mările lumii (propunere primită cu reținere de Marea Britanie, considerată atunci „Regina mărilor”); dezarmarea, până la nivelul minim necesar asigurării securității naționale, ca o condiție obligatorie a instaurării păcii; sprijinirea luptei de eliberare a popoarelor din colonii (propunere primită cu ostilitate de către Marea Britanie și Franța, posesoare ale unor întinse imperii coloniale); includerea Rusiei în rândul Marilor Puteri care să militeze pentru pace (altă naivitate, noua Rusie a comuniștilor, adică Sovietică, abia aștepta ocazia declanșării unui nou război!); reconfigurarea frontierelor pe baza principiului autodeterminării popoarelor (adică a dreptului fiecărei entități naționale de a dispune în mod liber de soarta sa). În baza acestui principiu, acceptat cel puțin declarativ de Marile Puteri, și România și-a putut desăvârși unitatea statală. Ultimul punct se referea la crearea unei organizații internaționale al cărei principal obiectiv să fie apărarea păcii mondiale; ea s-a numit Societatea (sau Liga) Națiunilor și a avut sediul la Geneva, în Elveția. 

        Aceste veritabile coordonate de politică internațională au avut un larg ecou, stârnind reacții dintre cele mai diverse: Lenin și adepții lui bolșevici s-au inspirat din cele 14 puncte, le-au acceptat temporar și      -cu titlu provizoriu- le-au pus în practică; aceasta deoarece puterea comunistă, proaspăt instalată în Rusia, avea nevoie de consolidare și de...susținători. Ulterior, Stalin le-a călcat în picioare.

      Alții au fost realmente entuziasmați citind asemenea principii, noi și generoase; e cazul celor care au luptat și au izbândit în tentativa lor de a-și crea state naționale unitare (noi românii, polonezii, cehii). 

      În fine, pentru o a treia categorie de persoane (sau state) principiile lui Wilson au provocat frustrare, revoltă și o dorință aprigă de revanșă. E cazul în principal al Germaniei, Ungariei și Imperiului sovietic. Germania fusese nu numai înfrântă, dar și umilită, devenind dintr-un Imperiu o țară oarecare; Rusia trebuise să accepte desprinderea unor teritorii din Imperiu, în virtutea punerii în practică a principiului autodeterminării! „Plecaseră” fără regrete din „raiul rusesc” destule state și părți ale unor state: Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia noastră...și cum să accepte Rusia pierderea...Imperiului?  

      Ungaria, ca de obicei era nemulțumită de câte ceva. Nu mai era... Mare! Nu tu sârbi, nu tu slovaci, nu tu români de deznaționalizat sau de omorât, dezastru total! De unde să mai găsești spre exemplu, vreun slovac renegat, precum Alexander Petrovič (citiți Petrovici), rebotezat ungurește Petӧfi Sándor (citiți Șandor) și să-l faci poet național...maghiar?

        Existau și alte state care deși la sfârșitul războiului se situaseră în tabăra învingătorilor, au părăsit-o destul de repede, nefiind mulțumite, deoarece...nu primiseră destul! E cazul Italiei și Japoniei...

        Mai mult ca sigur, pacea lumii ar fi fost salvată dacă Statele Unite s-ar fi implicat; numai că, ajuns la el acasă, președintele Wilson s-a lovit de „Zidul Congresului”, care nu a ratificat Tratatul de la Versailles. Cei mai numeroși concetățeni l-au considerat pe președintele lor un idealist, un visător. Și pe urmă, spuneau cei din Lumea Nouă: „De ce să ne încărcăm cu complicațiile acelea din Europa? N-au decât europenii să se descurce cum știu.” E o mentalitate păguboasă la ei, care a persistat decenii de-a rândul și după al doilea război mondial. Acest lucru le-a permis sovieticilor să facă ce vor în Estul și Centrul Europei, aproape jumătate de secol.

      Și ca și când atât n-ar fi fost de ajuns, americanii au paralizat în repetate rânduri activitatea Ligii Națiunilor. 

     Războiul se terminase, dar pacea era fragilă. Două țări a căror grandoare ducea mai mult cu gândul la trecut, ieșite din marea conflagrație grav afectate, purtau pe umerii lor sarcina (prea) grea a menținerii păcii (Marea Britanie și Franța). Mai ales că, la polul opus se aflau țări puternice, în plină ascensiune, care -prin liderii lor- pregăteau cu meticulozitate diabolică declanșarea celei mai mari catastrofe cunoscute până acum în Istoria Omenirii.

         Până data viitoare, numai bine vă doresc...