Scriu acum pentru toate capsomanele și toți capsomanii pe care îi aud tot mai des șușotind pe lângă mine. Așadar, insuficienților mintali:
1.Nu eu l-am omorât pe Nicolae Ceaușescu. În această ordine de idei, dezmint încă o dată cu hotărâre și un anumit zvon pe care din păcate l-au lansat chiar unele dintre neamurile mele, cum că mi-aș fi lovit bunica. În realitate, nimeni nu a putut sesiza nici cel mai mic semn de agresiune. Eu i-am adorat pe bunicii mei; însă doar pe aceia dinspre mamă, întrucât cei dinspre tată nu m-au putut suferi (fiindcă nu aveam „sângele” lor, eu fiind înfiat). Zvonul a fost însă înadins răspândit ca să abată atenția de la faptele unei rude (homosexual și cleptoman). De fapt, cu toate că multe persoane mi-au făcut rău cât pentru cinci vieți, nu am ucis pe nimeni (deocamdată...). În concluzie, cel puțin până în momentul când scriu aceste rânduri, pot afirma cu tărie că NU SUNT UN CRIMINAL. De felul meu sunt un om pașnic și care își vede de treaba lui, dar nu sfătuiesc pe nimeni să mă provoace; habar nu aveți cât rău pot să fac!
2.Am fost de acord ca Nicolae Ceaușescu să fie lichidat imediat ce se putea face acest lucru. Mă veți întreba de ce. Las la o parte faptul că acest individ era un megaloman și un paranoic. Așa că aceia care l-au propulsat în funcția supremă în statul român sunt la fel de vinovați ca și el (dacă nu mai vinovați). Era evident că acest semianalfabet nici măcar nu visa să ajungă acolo unde ajunsese! De fapt, pentru acești indivizi plictisiți prea de timpuriu de școală (în cazul lui în clasa a IV-a primară) refulările și complexele de inferioritate apar frecvent și cu inimaginabilă violență. Mai mult, asemenea indivizi (drastic) limitați intelectual țin mereu să „demonstreze” că ei sunt de fapt...deștepții. Iar celorlalți nu trebuie să li se ofere decât alternativa de a-i asculta și de a-i urma orbește. De aceea, am protestat împotriva lui Ceaușescu în mod public, cu vehemență, în repetate rânduri, motiv pentru care am și plătit foarte scump. Am și declarat (nu o dată) că dacă aș fi fost prin preajma lui n-ar fi apucat să conducă țara asta nici măcar zece ani. Eram dispus să mă sacrific, să merg până la capăt! Deunăzi, când mă băteau zeloasele lui slugi, am strigat: „Ei bine, împușcați-mă pe mine, dar împușcați-l și pe el!”. Așadar, insuficienților, n-am apucat să-l omor eu...
Menționez că bunica mea dinspre mamă s-a născut chiar la Scornicești, localitatea de baștină dictatorului. Acolo mai avem neamuri.
Ceaușescu trebuia să fie ucis, pentru că -în acele momente de cumpănă din decembrie 1989- România se afla la un pas de Război Civil.
Despre Elena Ceaușescu refuz să scriu măcar azi, întrucât mi-am propus să am în atenție indivizi care -măcar de departe- seamănă aoameni și nicidecum a alte specimene.
Nu mi-am putut imagina vreodată că acest dictator nemilos a putut să aibă atâția susținători, ticăloși fanatizați, indivizi de cea mai joasă speță dispuși chiar să moară pentru el. Parcă ieșeau din pământ! De aceea afirm cu tărie că ipoteza intervenției „teroriștilor din afară” este în bună măsură falsă (sau oricum, de importanță secundară). Teroriștii cei mai numeroși, mai duri și mai cinici au fost TOT ROMÂNI. Se știe că Nicolae Ceaușescu avea demult pregătită o Securitate a lui, personală, dispusă să-și apere stăpânul până la sfârșit. În concluzie, a fost (ca de atâtea ori în Istoria noastră) un război...româno-român. Pentru toți înfocații avocați ai tiranului, repet: cel care a dat ordin să se tragă asupra demonstranților de la Timișoara, a fost chiar Nicolae Ceaușescu (devenit așadar și un odios asasin). E adevărat că vecinii noștri (în special ungurii) ar fi vrut să profite de situație și să ocupe Transilvania. Riscau însă să provoace o criză majoră, dacă ar fi acționat astfel, iar Marile Puteri nu doreau (atunci) acest lucru. Nu întâmplător, după ce cuplul prezidențial a fost omorât, împușcăturile au încetat ca prin farmec în toată România. Criminalii lui Ceaușescu au încetat (temporar însă) teroarea. După o scurtă perioadă de...conservare, ei au revenit impetuos în arenă și nu oriunde, ci în prim-planul vieții politice. La ora actuală, unii sunt în lumea celor drepți, dar au rămas odraslele lor, care au aceleași apucături (din păcate). Frustrarea domină prin multe locuri, întrucât și astăzi vechii politruci și asasini se plimbă pe sub nasul oamenilor cinstiți. Ei bine, la noi la Constanța, nu se poate vorbi în asemenea termeni, deoarece aici n-a fost nici o revoluție. Am fost câțiva dinainte de 1989, dintre care unii vizitau cam des Consulatul Sovietic din localitatea noastră. De ăștia nu avea curajul să se atingă Securitatea. Nu-i nimic, se răzbuna mai cu convingere pe noi, ceilalți. De aici și până la a considera „Constanța oraș martir” (așa scrie pe o plăcuță de intrare în oraș) e cale (prea) lungă. După cum stau și mă întreb de unde și când au apărut cei 1.000 de...revoluționari constănțeni? Mai ales că...știți unde îl sfătuiau apropiații pe Ceaușescu să se stabilească, atunci, în decembrie 1989? Ați ghicit, la Constanța, pentru că mai-marii Partidului Comunist primiseră rapoarte clare și sigure că aici nu se...întâmpla nimic! Bine că măcar eu nu fac parte din turma de lași...
În schimb, într-o vreme se făcea un comerț înfloritor cu certificate de revoluționar, care începuseră să se vândă precum acadele la colțul străzii. Cât de oportunist (mai bine-zis de nemernic) poți să fii ca să profiți și într-o astfel de situație?
Ați înțeles deci de ce mă revolt atunci când îi aud (mult prea des) pe ratații ăștia zicând: „Voi l-ați omorât pe Ceaușescu, criminalilor! Ce bine era pe vremea lui.”
De unde atâta bine? Voi mai scrie despre „binele” ăsta.
Adevărul e că la noi și socialismul a fost un eșec total; capitalismul e la fel. Am încercat de multe ori să spun și să explic: nu capitalismul e de vină, oamenii care-și bat joc de el sunt vinovați. Capitalismul este cea mai viabilă, mai adaptabilă și cea mai umanistă dintre orânduiri.
Oare într-adevăr noi românii suntem mereu niște incapabili, niște inadaptați, niște veșnic eșuați?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu