Marşul emigranţilor
Poate-i rău sau poate-i bine
Dacă multe nu se ştiu
Din pierdutele destine
Rătăcite în pustiu.
Ce de lume calcă rar
Drumul, presărat cu piatră,
Căutându-şi în zadar
Locul ei, cu tot cu vatră.
Mersul greu şi apăsat,
Iluzoriu şi solemn
O mulţime a purtat
Pe picioarele-i de lemn.
Cruciada de apoi
Într-o lume prea modernă
Se sfârşeşte pentru noi
Doar în liniştea eternă.
Uniforme cenuşii
Nu mai ştiu ce să ne mintă
Ca să nu putem greşi
Drumu-acesta, fără ţintă.
Iar planeta e-aşa grea,
Ori prea lată, ori prea lungă,
De-am străbate-o n-ar putea
Viaţa noastră să ne-ajungă.
Întuneric, soare, frig,
Cei răniţi cad în genunchi,
Nu mai pot nici să vă strig
Mamă, tată, frate, unchi.
Câţi am fost, câţi am rămas,
Cine să mai ştie oare
Dacă nerostitul glas
Chiar şi el, tăcut, ne doare ?
Sângele ţâşneşte des
De pe mâini sau dintre pleoape,
El trasează drumu-ales
Din aproape în aproape.
Şi măcar dacă am şti
Când e mâine sau e azi
Timpul nu ni s-ar topi
Într-o viaţă de nomazi.
Cad femei cu fruntea-n lut
Apucând cu disperare
Pruncul gol, abia născut
Să-i dea ultima suflare.
Tot umblând din ţară-n ţară
Vămile ni s-au închis,
Lumea are colţi de fiară
Şi nu porţi de paradis.
Dintre toate câte-am vrut
Prea puţin mai putem face,
Dacă totul e pierdut
Să murim cu toţi, în pace.
Sufletele de pribegi
Către-nalt să unduiască
Fremătând codrii întregi
Lângă patria cerească.
Constanţa, 14-24 august 1996
