Mi se întâmplă de când eram copil; adică parcă văd o imagine pe pânza de la cinematograf. Sunt imagini clare, câteodată frumoase, plăcute, dar de cele mai multe ori teribile, îngrozitoare, din viitor. Eu nu sunt un escroc, un „manipulator al conștiințelor”, nu vreau să înșel pe nimeni, sau să-mi arog merite și puteri pe care nu le-aș avea...
Un timp m-am bucurat, am crezut că având așa ceva pot ajuta cumva oamenii, îi pot înțelege mai bine. N-a fost deloc un avantaj, dimpotrivă! Secvențe din viața „ce va să vină” îmi apăreau constant și fulgerător prin fața ochilor, îmi apar (e drept, mult mai rar) și acum. Începeam să descriu ceea ce văd, repede, precis și clar, pentru că după jumătate de oră, toate aceste „amintiri din viitor” dispăreau, iar eu le uitam (le uit și în prezent). Niciodată n-am putut percepe asemenea „frânturi video” despre „ce va să fie”, când eram (și sunt) calm, destins, fericit. Am avut și am destul de multe viziuni doar când sunt extrem de încordat, supărat, nervos la nivel maxim, atunci când pierd total controlul unei situații, când mă panichez foarte tare (și nu mi se întâmplă rar). Un adevărat torent de viziuni se declanșa atunci când mă chinuiau. De fapt, de multe ori mă întreb: oare de aceea mă chinuiau? Să fi știut de timpuriu torționarii mei că puteam vedea...viitorul? Mă rog, frânturi, secvențe din el...
Atunci parcă nu eu sunt acela care-și „amintește” viitorul, ci viitorul își „amintește” de mine. Când se întâmpla să „vizualizez” că va fi o nuntă, un botez, era normal să fiu mulțumit; de multe ori însă, îl vedeam pe omul cu care stăteam de vorbă...în cosciug! Apoi am văzut cu ochii minții multe războaie, conflicte teribile, epidemii. Am văzut cu ani de zile înainte de izbucnirea lor războaie, precum cel din Afganistan (invadat de sovietici) sau războiul din fosta Iugoslavie! Știam trei conducători sovietici de după Brejnev, când încă acesta era la Kremlin, „văzându-l” așadar lider cu mult înainte de a se fi instalat în funcție, pe Mihail Gorbaciov. La fel s-a întâmplat și cu următorii trei președinți americani de după Jimmy Carter, chiar de când acesta își exercita mandatul!
Numai durere în suflet și o imensă neputință am simțit atunci când le-am văzut moarte pe unele rude, care-mi sunt și astăzi atât de apropiate de suflet (între care și buncii mei). Culmea era că totul s-a întâmplat (și se întâmplă) exact ca-n viziunile mele (inclusiv ziua, iar câteodată și ora). De aceea, în anumite situații, m-aș fi bucurat să nu mi se împlinească profețiile.
Uneori s-a întâmplat să văd un om pe stradă pentru prima oară în viața mea și să știu cum îl cheamă! Țin minte cum, elev de liceu fiind, le-am spus colegilor mei de clasă cu lux de amănunte cum arată și cum se numește fata pe care am iubit-o și o voi iubi toată viața (singura româncă față de care am avut sentimente!); asta deși n-o întâlnisem și n-o văzusem până atunci vreodată. Normal, colegii m-au privit cu ironie, crezând că am o fantezie mult prea bogată...
Numai că, doua zi după ce-mi sărbătorisem majoratul, la un restaurant din Constanța alături de o bună parte din colegi, la școală, întreaga clasă mi-a cântat „Mulți ani trăiască”. Toată lumea, în frunte cu diriginta, m-a felicitat, spunându-mi că „a fost o petrecere foarte reușită”. Numai eu, care aveam o obiecție am zis: „Ar fi fost petrecerea perfectă dacă era acolo și...(i-am rostit prenumele). Toți cei prezenți m-au privit cu compătimire și s-a tras concluzia că eram încă emoționat după sărbătoare, de-aia îmi amintisem din nou de dragostea mea...fantomă. Eu însă știam că ea e elevă la rândul ei, știam unde învață și m-am dus s-o caut. Voiam să știu măcar dacă umblam după cai verzi pe pereți („fantome”) sau dacă nu cumva...
S-a întâmplat însă ceva ce -cel puțin atunci- n-aș fi vrut să se întâmple, chiar dacă aș fi știut că a doua zi urma să mor: în timp ce mergeam spre liceul cu pricina, am fost lovit puternic, pe la spate, în cap; m-am prăbușit la pământ, apoi am mai primit câteva lovituri, cu picioarele, de data asta...pe urmă întuneric și liniște. Adevărul e că eram învățat să primesc bătăi, dar în momentele când protestam împotriva autorităților, însă ceea ce mi se întâmpla atunci întrecea orice posibilitate de înțelegere. Din acele clipe, m-am convins definitiv că viața mea nu e de fapt a mea, că niște imbecili îmi hotărăsc soarta cu cinism, iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă pregătesc pentru ziua în care voi putea să mă răzbun. Și tot atunci am realizat (fără putință de tăgadă) că prima greșeală a vieții mele a fost aceea de a mă fi născut în România.
Au trecut niște ani și aveam să constat cu nemărginită bucurie că „fantoma” e cât se poate de reală, apare des chiar la TV (între timp devenise ceea ce astăzi se cheamă VIP). Nu are rost să-i scriu numele, prea mulți ani au trecut, e o poveste încheiată înainte de a fi început. Pe urmă, la cum am ajuns azi, ca scos dintr-un depozit de obiecte ce urmează a fi duse la casare, nu mai e nimic de așteptat. Am rămas cu (încă) o victorie de-a mea, efemeră și fără glorie, ca toate celelalte.
Că veni vorba, vă dați seama ce furtună s-a iscat în toamna anului 1983, când (tot la liceu fiind), am zis în timpul unei ore de curs, exact ceea ce „văzuse” mintea mea în acele momente, grăbit fiind să nu uit un lucru care mi se părea a fi foarte important: „Degeaba îl ridicați în slăvi pe Nicolae Ceaușescu! Va muri împușcat în decembrie 1989!” Apoi, tocmai de atunci, au început să se deruleze prin fața ochilor mei, imaginile terifiante ale tinerilor morți pe străzile orașelor acestei țări; morți degeaba...
Ultima viziune am avut-o cu circa jumătate de an înainte ca evenimentul vizat să se producă: era în iulie 2013, iar eu mă aflam în metroul parizian; după obiceiul meu, din mijlocul grupului de turiști români am strigat cât m-au ținut puterile (pe vremea aceea puteam să strig): „Rușii vor invada Crimeea în februarie viitor !”
Parcă așa s-a întâmplat, nu?
