Mă văd silit să întrerup seria mea de articole ce privesc evoluția României de la democrație la comunism.
Mai întâi trebuie să clarific un lucru: NU SUNT, N-AM FOST ÎN VIAȚA MEA, RUSOFIL (NICI NU VOI FI PÂNĂ LA MOARTE!). De fapt, am afirmat public, că dacă țara aceasta ar (mai) fi invadată de ruși, prefer să mor cu ei de gât. Nu am nimic cu poporul rus și apreciez cultura rusă, din care am citit destul de mult (nu mă laud...), fiind de-a dreptul fascinat. De aceea, consider că acela care nu a citit măcar câte una din capodoperele marilor prozatori și dramatugi ruși (Lev Tolstoi, Ivan Turgheniev, Feodor Dostoievski, Anton Pavlovici Cehov), a trăit degeaba.
Bine spunea cine spunea că politicienii strică tot. Dacă ar trebui să înșir toate motivele pentru care am fost și sunt împotriva politicii conducătorilor ruși (din trecut și din prezent) ar însemna că trebuie să scriu o serie nesfârșită de articole. Deocamdată, trebuie să vă precizez că trupele rusești (fie ele țariste sau sovietice) au invadat teritoriul locuit de români de 12 (douăsprezece) ori. Prima oară în 1739, cu ocazia unui război ruso-austro-turc, ultima oară în 1944. Cred că nu mai e cazul să scriu că românii nu i-au chemat și nu i-au vrut niciodată. Mai ales că, deși pozau de fiecare dată în „pacificatori” și „eliberatori”, deveneau de fiecare dată ocupanți lacomi, cruzi și cinici. În realitate, după 1750, clasa politică rusă nici măcar nu-și mai ascundea intenția de a transforma (măcar) Moldova și Țara Românească în gubernii (adică provincii) ale Imperiului țarist. La început, o parte dintre conducătorii noștri au fost înșelați, deoarece rușii pretindeau că sunt protectorii creștinilor din Imperiul otoman. De fapt, voiau să înlocuiască dominația otomană cu propria lor dominație. Subliniez aici că Principatele Române Moldova, Țara Românească și Transilvania, nu au fost provincii turcești niciodată. Ele se bucurau de o largă autonomie politico-legislativă, suzeranitatea sultanului asupra lor concretizându-se adesea doar în plata unui tribut (haraci) care însemna răscumpărarea păcii.
Din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, politica Rusiei în zona noastră a devenit din ce în ce mai agresivă. Mai pe înțeles, armata rusă (sub diverse pretexte sau fără niciunul) intra în Principate și uita să mai plece! De fiecare dată, retragerea survenea în urma unor cauze de forță majoră: intervenția decisă a altor Mari Puteri, nemulțumite că doar Rusia are parte de „pradă”, sau nevoia trupelor țarului de a se deplasa în alte regiuni de...interes.
Primul șoc puternic resimțit de noi dinspre Rusia s-a declanșat în 1812; atunci, țarul Alexandru I (1801-1825) a dat ordin trupelor sale să ocupe teritoriul Principatului românesc al Moldovei, situat între Prut și Nistru (numit impropriu „Basarabia”). În urma unui (nou) război ruso-turc (1806-1812) dacă tot nu puteau să ocupe Țările Române în întregime, s-au gândit că măcar cu atât să se aleagă. Era a doua mutilare a Moldovei noastre, după ce în 1775, austriecii alipiseră partea de Nord a provinciei, numită de ei, tot impropriu, Bucovina („Țara Fagilor”). Ulterior, așa cum am precizat în alt articol, Curtea de la Viena -pretextând că „Bucovina” are populație rară- a început o colonizare masivă cu germani, evrei, dar mai ales cu...ucrainieni!
În timpul participării noastre la Primul Război Mondial (1916-1918) am fost (chipurile...) aliați cu rușii. Dar documente date la iveală atestă că trupele ruse au sabotat permanent frontul românesc; în realitate, așa cum observau și comandații germani (inamicii adică) militarii ruși stăteau deoparte în timpul luptelor și așteptau ca românii să fie învinși de germani. Mai târziu, între noua putere sovietică și conducerea din Germania au existat înțelegeri secrete care vizau înfrîngerea totală și împărțirea României între ruși și nemți! De fapt, modul cum s-au purtat rușii (apoi sovieticii) cu noi în acele vremuri dificile a fost incalificabil. De fapt, când a fost altfel? Mai concret, Tezaurul pe care autoritățile române l-au trimis în Rusia (în 1916) pentru a nu cădea în mâna nemților, nu ni l-au restituit nici acum! Și sunt acolo (mă rog, atât erau!) 96 de tone de aur și 116 tone de argint; nu mai vorbesc de obiecte și valori-unicat! Ambasadorul nostru în Imperiu, Constantin Diamandy a fost arestat și închis. Toate normele diplomației recunoscute și acceptate pe plan internațional erau brutal și cinic încălcate de bolșevici. A fost nevoie de intervenția Marilor Puteri occidentale pentru ca diplomatul român să fie eliberat. Așa începea noua epocă a relațiilor sovieto-române!
E scris în franceză, dar după cum vedeți, cam așa a arătat Moldova noastră până la 1918: Bucovina la austrieci, Basarabia la ruși și...ce mai rămânea, la noi. În acel an însă (1918), în condițiile hotărârilor luate pe cale democratică de populațiile din provinciile istorice românești, Basarabia, Bucovina și Transilvania, se uneau cu Regatul României.
Scurtă a fost însă acea perioadă a României Întregite (22 de ani). Pentru că, în iunie 1940, în urma unor note ultimative adresate Guvernului român, Imperiul rus transformat în Uniunea Sovietică, anexa din nou Basarabia, ba încă mai lua (culmea cinismului, ca „despăgubire” pentru cei 22 de ani de stăpânire românească asupra Basarabiei) și Bucovina de Nord. Subliniez că acest din urmă teritoriu N-A FOST STĂPÂNIT DE RUSIA NICIODATĂ!
De altfel, toți vecinii noștri voiau ceva! După sovietici, ungurii, ajutați de Hitler și Mussolini, răpesc României Nord-Vestul Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, în august 1940. Bulgarii nu se lasă nici ei mai prejos și iau de la România Sudul Dobrogei (Cadrilaterul) în septembrie 1940, după înțelegerea de la Craiova. Până și iugoslavii (Vă mai amintiți? „Prietenii” sîrbi...) au masat în acea perioadă 40 de tancuri la frontiera cu România, intenționând să anexeze Banatul. Din fericire, ei n-au mai apucat să ne ia nimic...
Iată în ce situație ajunsese România în septembrie 1940...
În prima parte a participării sale la al Doilea Război Mondial, (22 iunie 1941-23 august 1944), România complet izolată și mutilată teritorial s-a situat de partea puterilor Axei (Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia militaristă). Scopul nostru a fost eliberarea teritoriilor Moldovei noastre, răpite prin amenințare cu forța în iunie 1940 (Basarabia și Bucovina de Nord). În această campanie, armata română a trecut frontiera noastră estică (Nistrul). Rușii ne reproșează și azi: „De ce ați trecut Nistrul? Ce căutați voi românii la Stalingrad?”
Îi...invadasem și noi...o dată! Ce să căutăm? Voiam să vă învingem, și cu ocazia asta să vă îndepărtăm de hotarele noastre...definitiv! În practica militară se știe că nu ai învins în adversar decât atunci când ai intrat până în „bârlogul” lui și l-ai silit să capituleze. Voi ce-ați căutat la Berlin? (și nu numai...). V-ați dus la plimbare? Apoi, după un străvechi obicei rusesc, ați uitat să mai plecați atâta vreme...
Rețineți că din toate aceste teritorii smulse de la țara noastră, abia am reușit să recuperăm acea bucată din Transilvania. Și asta după ce sovieticii ne-au șantajat, legând retrocedarea acestui teritoriu străvechi românesc de instalarea la București a unui Guvern cu majoritate comunistă, condus de preferatul lui Stalin, Petru Groza (era în martie 1945 și armata română încă mai lupta pe front). E și aici mult de discutat, dar să trecem la subiectul noastru... Vă dați seama că nici măcar nu se putea pune în discuție retrocedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la România! Ceea ce s-a întâmplat în acele teritorii românești după instalarea puterii sovietice, întrece orice imaginație. Deportări în masă, execuții sumare, deposedări de bunuri, colonizări cu elemente străine (slave, ucrainieni și ruși).
Ca și când atât nu era de ajuns, în august 1941, lui Stalin îi vine idee (proastă, ca de obicei): dăruiește Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (mărinimos bărbat...), Nordul noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești și Sudul acesteia. Moldova noastră (devenită Republică Sovietică) primește o fâșie de pământ în stânga Nistrului (Transnistria). Slabă compensație! De fapt, Stalin a pus în practică principiul „Divide et impera” („Dezbină și stăpânește”), creînd între Ucraina și vecina sa o stare de aimozitate. Oricum, Ucraina era cea avantajată și își savura...cadoul. Stalin a mai dăruit Ucrainei părți din Polonia și Ungaria...
Așa arăta Basarabia noastră ajunsă pe mâna satrapilor (ruși și ucrainieni)...
Următorul cadou pentru Ucraina s-a numit Crimeea și a fost acordat în 1954 de către liderul de atunci al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov; se aniversau 300 de ani de la semnarea Tratatului de la Pereiaslav dintre cazacii și ucrainienii lui Bogdan Hmielnițki și Rusia. Atunci, răsculați contra Regatului polon, ucrainienii se îmbulzeau să jure credință veșnică statului rus. Cât de „veșnică”, se constată acum...
Așadar, alt cadou, altă pomană pentru Ucraina...și tot de la ruși.
Ce s-a întâmplat mai departe, voi scrie data viitoare...
