Să continuăm incursiunea noastră în Istoria Românilor...
Așadar, dacii în frunte cu Diurpaneus-Decebal au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a-și păstra libertatea. Regele dacilor a trimis la Roma chiar și un om pentru a-l asasina pe împăratul Traianus. Romanii au descoperit însă complotul. Prins în uriașul clește creat de romani din state supuse (sub o formă sau alta) Imperiului, regatul dac nu a putut rezista; la drept vorbind, nu avea nicio șansă! Referitor la această epocă istorică, intervin însă și marile falsuri care au fost puse în circulație (mult mai târziu) privind Istoria nostră.
Ca să fiu mai concis, adversarii noștri politici (și nu niște istorici autentici) s-au străduit din răsputeri să interpreteze fragmente scoase din context din anumite scrieri, să realizeze conexiuni forțate cu fapte și evenimente din afara chestiunilor aflate în discuție. Mai mult, cazul maghiarilor, a existat (și există) un plan bine pus la punct care vizează nu numai o negare continuă și vehementă, a evidenței faptelor și evenimentelor istorice, dar și de distrugere a vestigiilor și documentelor istorice care nu sunt pe placul revizioniștilor unguri!
Concret, atacurile împotriva adevărului istoric se concentrează pe mai multe coordonate:
1.Dacii au fost -chipurile- NIMICIȚI de cuceritorii romani;
2.Dacă n-au fost nimiciți, oricum romanizarea n-a putut să aibă loc în 165 de ani, deoarece -pretind ei- timpul ar fi fost prea scurt;
3. În anul 271 d.Hr. o dată cu retragerea armatei și administrației romane din Dacia, s-ar fi retras la S de Dunăre toată populația provinciei.
Bun...după cum ne e obiceiul, s-o luăm metodic. Întâi, să vedem ce s-a întâmplat cu daco-geții. Că n-au fost nimiciți, o demonstrează clar până și reprezentările de pe Columna de la Roma; acolo apar daci care SE PREDAU ROMANILOR. În ceea ce mă privește, de aceea am accentuat la un moment dat ideea că -în timpul celui de-al doilea război daco-roman- o parte a triburilor dacice a refuzat să execute ordinul lui Diurpaneus-Decebal de a intra în luptă împotriva armatei împăratului Traianus; așadar, aceste triburi S-AU PREDAT ROMANILOR FĂRĂ LUPTĂ. Cum să fie uciși?
Columna
a fost inaugurată la 13 mai 113 d.Hr. şi se compune dintr-un soclu, o bază de coloană în
formă de cunună de lauri, fusul coloanei, un capitel doric, doi tamburi care
formează suportul pentru statuia lui Traian; înălţimea
totală a Columnei este de 39,83 metri, la care se adăuga înălţimea statuii astăzi
dispărute; banda spiralică are o lungime de 200 metri; sunt reprezentate 124 de episoade din războaiele dacice, cu peste
2.500 de figuri. Istoricii români consideră Columna drept un veritabil act de
naştere al poporului român, „cea mai mare sculptură în relief din toată Antichitatea” (potrivit istoricului român Radu Vulpe). Ar fi creat romanii un asemenea grandios monument pentru niște „dispăruți”?
Prima grijă a cuceritorilor a fost să pună mâna pe uriașul tezaur al dacilor, ceea ce au reușit, datorită trădării unui apropiat al lui Diurpaneus, pe nume Bacilis (tot el le arătase romanilor și locul pe unde se putea intra în Sarmisegetuza, cetatea de scaun a regilor Daciei).
Istoricul Dio Cassius relatează că acel tezaur a fost găsit în albia râului Sargeția (probabil râul Strei, din județul Hunedoara).
Istoricul francez Jerome Carcopino (1881-1970) estima această veritabilă comoară la 331.000 kg argint şi 165.500 kg aur. Efectele acestei îmbogățiri a Romei n-au întârziat să se „vadă”: Imperiul a ieşit din criza economică în care se
zbătea. În cinstea victoriei, la Roma s-au organizat jocuri şi spectacole vreme
de 123 de zile; au fost ucise 11.000 de animale şi au luptat în
arene 10.000 de gladiatori; împăratul a acordat scutiri de impozite şi a
construit Forul cu statuile sale aurite care-i poartă numele; în cadrul acestuia, un loc aparte îl ocupă Columna, despre care am dat detalii mai înainte.
Acum, dacă suntem deciși să scriem tot adevărul, principalul obiectiv al romanilor deveniți stăpâni în Dacia (mă rog, într-o parte a ei) nu a fost vreunul politic, ideologic, strategic sau cultural, ci unul economico-financiar; adică pur și simplu de jefuire a Daciei, despre care știau bine că era foarte bogată.
Și era...după cum v-ați dat seama! Realmente, un jaf sistematic a continuat pe toată durata stăpânirii romane.
De fapt, pentru a-și păstra cât mai bine „prada”, romanii au adus în provincia nou cucerită 50.000 de soldați (o zecime din trupele Imperiului). Măsura e normală, întrucât era o provincie de frontieră, expusă mereu atacurilor populațiilor barbare.
Fac o paranteză, ca să afirm că sensul pe care îl atribuiau romanii (și grecii) termenului de „barbar” nu este acela care astăzi ne vine în minte. Pentru ei, tot ceea ce nu era roman (sau grec) era „barbar” (adică „sălbatic”, „necioplit” ). Dar, să fim sinceri, cei care se pretindeau a fi civilizați nu erau oare aceia care acceptau (și chiar cu entuziasm) ca oameni (cel mai adesea nevinovați) să se măcelărească între ei în arene? Sau și mai rău, să fie sfâșiați de fiarele sălbatice? Dar aceasta e o altă discuție și să nu divagăm...
În epoca romană, toponimia şi hidronimia (adică numele de localităţi şi respectiv de ape) au rămas dacice;
astfel, dintre localităţi
amintim:
Sarmisegetusa, (Ulpia Traiana), Apulum (Alba-Iulia de astăzi), Potaissa (Turda de azi),
Porolissum (azi,
Moigrad-Sălaj) şi încă multe altele; dintre hidronime, după cum uşor se poate constata, multe dintre ele
şi-au păstrat vechile denumiri dacice într-o formă uşor modificată până astăzi: Alutus/Olt, Samus/Someş, Maris/Mureş, Pyretus/Prut şi
exemplele pot continua. Dacii şi-au
păstrat în mare măsură, viaţa lor patriarhală, rustică, fără a ridica monumente. După anul 212, în baza ,,Constituţiei Antoniniene” a lui Caracalla (211-217)
, autohtonii au primit în masã cetăţenia romană iar cei deveniţi cetăţeni
romani îşi luau nume romane. Ca urmare a acestui fapt, a fost greu de
identificat în inscripţii prezenţa dacilor în armată, mai ales în trupele
auxiliare din Dacia sau din alte provincii; constituirea de formaţiuni militare alcătuite din
daci se făcea după sistemul militar roman, dar orice asemenea formaţiune avea
dreptul să poarte stindardul dacic, să
adopte tactica tradiţională de luptă şi să poarte arme specifice (cunoscuta sica). Daci se întâlnesc în unităţi militare romane, nu
numai ca soldaţi ci şi ca ofiţeri; spre
exemplu, un anume Cornelius Regalianus s-a declarat descendent al lui Decebal şi a fost
proclamat împărat de către trupele din Pannonia în anul 260; s-au păstrat nume de daci în armata romană: Decebalus, Dada; urme ale staţionării unor unităţi militare fomate din daci s-au
găsit între altele, în Macedonia şi Britania; în
această din urmă provincie a fost descoperită o sica, sabia curbă şi scurtă
tradiţională a dacilor. Băştinaşii din
Dacia nu trăiau doar în locuri retrase, periferice, ci erau răspândiţi pe tot
cuprinsul provinciei; aşezările lor erau întinse pe suprafeţe variind
între 1 şi 10 hectare. Importantă este descoperirea cimitirului de la Locusteni
(Dolj), cu 290 de morminte,
dintre care unele de incineraţie (incineraţia fiind, după cum am precizat anterior ritul de
înmormântare specific dacilor); din inventarul mormintelor remarcăm unelte
agricole, meşteşugăreşti, podoabe, brăţări. În anumite perioade au avut loc penetrări
ale unor daci liberi în provincie, aşa cum o atestă descoperirile de la
Cipău-Mureş; aceştia se vor integra noului sistem de valori
materiale şi spirituale ce purta pecetea Romei.Din limba dacilor, ni s-au
păstrat circa 160 de cuvinte, dintre care amintim: prunc, moş, vatră, brânză, brusture, viezure, mal, unchi ş.a. La frontierele nordice ale provinciei Dacia au continuat să îşi ducă
existenţa dacii nesupuşi Romei (dacii liberi); dintre triburile de daci liberi amintim: carpii, în centrul Moldovei (ulterior ei vor migra spre E Transilvaniei, aşa cum o atestă descoperirile de la
Cipău-Gârle-Mureş); era cel mai puternic trib de daci liberi; costobocii, în N Moldovei şi Bucovina; pe la
170, aceştia pătrund în provincia Dacia, apoi înaintează spre S până în Grecia,
unde sunt zdrobiţi de armatele romane; dacii mari, localizaţi în Crişana şi Maramureş. Aceşti daci îşi vor continua viaţa lor în
forme specifice, până când se vor romaniza. Izvoarele vorbesc de o căpetenie a lor, Pieporus; fără îndoială, idealul eliberării de sub dominaţia
Romei a întregului teritoriu dacic a fost multă vreme viu în conştiinţele
daco-geţilor.
Tocmai în vederea atingerii acestui scop, dacii liberi (în special carpii) aliaţi cu sarmaţii şi apoi cu goţii vor ataca provincia
romană Dacia.
La moartea împăratului Traianus (în 117 d.Hr.),
provincia a fost puternic atacată de dacii liberi,
aliaţi cu sarmaţii. În interior s-a declanşat o
răscoală a autohtonilor şi noul împărat, Hadrian, (117-138) a fost pe punctul de a părăsi Dacia. Sfetnicii lui au intervenit imediat, cerându-i să nu facă așa ceva, întrucât ar lăsa pe mâna dacilor autohtoni „o mulțime de cetățeni romani” (conform istoricului roman Eutropius). Deduceți așadar, dacă în Dacia romană trăiau „o mulțime de cetățeni romani”, cât de mulți daci erau, dacă respectivii romani ar fi „încăput pe mâna lor”.
Izvoarele ne vorbesc despre prezenţa la Tomis a
gladiatorului Skirtos Dakesis, ,,care el singur spune că e dac” (conform lui Vasile Pârvan); la
Tropaeum Traiani s-a descoperit monumentul funerar al lui Daizus Comozoi (al
lui Comozoi, dac după nume), ucis de costoboci la 170.
Monumentul a fost ridicat de fiii săi Iustus şi Valens,
deveniţi cetăţeni romani, nume evident latine). La Durostorum (Silistra
de azi), îl găsim pe soldatul Valerius
Marcus, din Legiunea XI Claudia şi pe soţia sa Faustina; cel
cinci copii ai lor se numeau Decibalis, Seiciperis, Mumutzis (nume
dacice), Macaria şi Matidia (nume latine). La
Troesmis s-a descoperit piatra de mormânt a lui Iulius Dizzace (Iulius,
nume latin, Dizzace, nume dacic). Dacul Aeliu Ariort (aceeaşi
situaţie, un nume latin şi unul dacic) s-a
aflat în fruntea oraşului Drobeta în timpul împăratului Septimius Severus (193-211). Uneori însă, dacii își păstrau vechile nume dacice doar ca porecle, pentru a nu trezi resentimente din partea coloniștilor latinofoni, dintre care mulți erau chiar veterani din războaiele cu dacii.
Limba dacică s-a vorbit până în sec. al IV-lea, cel
târziu până la începutul sec. al V-lea , când nu a mai fost folosită, iar astăzi ea nu poate fi reconstituită (cel puțin deocamdată, zic eu).
Iată cât de neîntemeiată este „teoria nimicirii dacilor”!
Data viitoare voi scrie despre romanizarea dacilor.
P.S. - Reiau: strămoșii „iubiților” noștri vecini unguri nu se găseau, nici acum; și când te gândești că maghiarii ăștia îmi reproșează mereu că le „rescriu” istoria...ce să le „rescrii”, dacă N-AI CE SCRIE?
