Aniversăm 103 ani de la adoptarea de către Sfatul Țării de la Chișinău a Rezoluției de Unire a Moldovei dintre Prut și Nistru cu România. Ca buni români și patrioți ce suntem (mă rog, cei mai mulți doar prin declarații și nu prin fapte) ne gândim la reunirea Basarabiei cu România În ceea ce mă privește, n-am recunoscut apartenența acestui teritoriu la statul sovietic niciodată. După cum tot niciodată n-am recunoscut (și n-am să recunosc cât voi trăi) acest stat fantomatic numit Republica Moldova. Bineînțeles, o asemenea atitudine mi-a atras foarte mari necazuri (practic cele mai mari pe care le-am avut). Adevărul e că fusesem avertizat de multe ori "toate ca toate să nu-i calc pe coadă pe ruși". N-am ținut seama de avertismente. Dar să lăsăm amănuntele din viața mea. În halul în care se prezintă azi românii din România, cred că șansele de reunire sunt nule. În fața acțiunilor adesea conjugate cinice și brutale ale expansionistilor ruși și pomanagiilor ucrainieni îndreptate în mod repetat împotriva României, statul nostru se dovedește și astăzi incapabil să riposteze. Și ca și când neputința noastră n-ar fi fost de ajuns, în 1997, adunătura de trădători care conducea țara (cu președintele de atunci în frunte) aproba Tratatul cu Ucraina, prin care recunoștea apartenența la statul vecin a unor străvechi teritorii românești. Azi parcă mi-e silă să scriu numele acestor trădători (și sunt atât de mulți...). Pe de altă parte, se vede treaba că românii nu sunt în stare să stăpânească o mână de unguri din Ardeal. Cum vor putea să îi stăpânească pe ucrainienii și rușii din Basarabia? În fața acestei situații fără rezolvare, declar ceea ce am mai declarat: drumurile noastre sunt complet diferite, frații mei conaționali. Adică eu am drumul meu, voi îl aveți pe al vostru (dracu mai știe ce drum aveți, cred că nici voi nu îl știți). Cum să se uite românii în ochii unui basarabean, atâta vreme cât românii n-au fost capabili niciodată să-i apere și să îi ajute pe acei oameni? Cum vreți să ne privească basarabenii (sau bucovinenii) decât cu indiferență și chiar cu ostilitate?
De câteva ori în viața mea, m-am aflat față în față cu basarabeni; instictiv, plin de jenă și de rușine, am „pus” capul în pământ și i-am ocolit. Ce să le spun? Cum să le spun? Are rost chiar și în ziua de azi să le vindem iluzii cu „Unirea cea mult visată”? Cu „Raiul” care i-ar aștepta odată incluși (categoric, cu teritoriu cu tot) în statul român? Atâta vreme cât în același stat român, 40 la sută din populație trăiește SUB LIMITA MINIMĂ A SĂRĂCIEI?
Cum să le mai pretinzi acelor oameni atât de năpăstuiți să fie patrioți, români adevărați? Cine-i atât de naiv încât să-și unească destinele cu niște sărăntoci, neputincioși și incapabili?
Pe urmă, lucrurile sunt clare acolo în Basarabia: nu românii indigeni (chiar dacă sunt majoritari) dirijează lucrurile, ci în mod evident, rușii; prin conaționalii lor colonizați acolo, prin românii deznaționalizați care au trecut (mai demult) de partea lor și -nu în ultimul rând- prin rețeaua foarte puternică de agenți ai Rusiei care au ocupat și controlează (tot de multă vreme) economia provinciei, politica provinciei, mass-media provinciei. Cu alte cuvinte, practic totul e în mâna lor! În plus, un element esențial: LIMBA RUSĂ ESTE ATOTSTĂPÂNITOARE ÎN ORICE COLȚ AL BASARABIEI. Acolo, dacă nu știi românește, ești privit cu îngăduință și chiar cu simpatie. Ferească Dumnezeu însă să nu știi rusește! Ești un om pierdut, marginalizat, aruncat în afara societății, trebuie să părăsești imediat Basarabia. Să nu vă mirați, asta e situația și cu românii din România, din așa-zisul Ținut Secuiesc!
Același lucru se întâmplă și cu românii din teritoriile noastre făcute cadou de ruși frățiorilor lor pomanagii ucrainieni (Nordul Bucovinei și Bugeac). Acolo limba ucraineană nu numai că e obligatorie, dar -și aici e cel mai grav- TINDE SĂ DEVINĂ SINGURA LIMBĂ ACCEPTATĂ, ÎN...TOATE ȘCOLILE, ÎN BISERICĂ, ÎN ADMINISTRAȚIE. Și asta întrucât, liderii de la Kiev ai pomanagiilor acreditează ideea că „în Ucraina, limba română nu e necesară, deoarece n-are nici un viitor.” Vedeți ce logică de cretini au ăștia? La ei o limbă (oricare ar fi ea, în afară de cea pe care o vorbesc ei) n-are viitor, deci TREBUIE SĂ DISPARĂ! Se întâmplă așa ceva în secolul al XXI-lea; bineînțeles, autoritățile române tac ca scroafa-n păpușoi, la fel tace și purtătorul stindardului civilizației și libertății lumii, adică Occidentul...
Asta îmi aduce aminte de motivația oficialităților rusești care în 1867, interziceau folosirea limbii române în școli, în administrație și în justiție în Basarabia. Știți care era motivația? „ROMÂNII NU MAI AU NEVOIE SĂ ÎNVEȚE LA ȘCOALĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ, ÎNTRUCÂT ȘI AȘA O VORBESC LA EI ACASĂ, AȘA CĂ E OBLIGATORIU SĂ ÎNVEȚE CARTE ÎN LIMBA RUSĂ!” Acum să mai îmi spună cineva că rușii și ucrainienii n-au aceleași apucături!
Aparent, în 1991, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, Basarabia (mă rog, ce-a mai rămas din ea după mutilările din august 1940) și-a proclamat independența prin desprinderea de Imperiul sovieto-rusesc. Precizez că la fel au făcut și alte republici. Am scris „aparent”, pentru că aceasta a fost cea mai mare cacialma și cea mai cinică diversiune a rușilor. Chiar credeți că fostele teritorii anexate la Imperiul rus (sovietic) s-au desprins de-a...binelea? Adică sunt astăzi independente? Să fim serioși...mai ales că rușii au o cumplită alergie la cuvântul „independent” aplicat altora; adică numai ei să fie independenți, cei din jurul lor nu! De fapt, vechile raporturi de dominație și dictat din ceea ce astăzi se numește în limbaj diplomatic „spațiul ex-sovietic” se mențin, dar sub alte forme; în primul rând, dependența economică (aici cântăresc considerabil petrolul și gazele naturale rusești); fac o paranteză și scriu că adesea (și) basarabenilor li se spune: „stați cuminți că-i supărați pe ruși și la iarnă o să vă stingă lumina și înghețați de frig”. Implicit, dependenței economice îi corespunde automat și cea politică. Aici, foarte frecvent, amestecul Kremlinului e direct, brutal și -cum se zice- la lumina zilei. Adică în „buna” tradiție rusească...
E de ajuns chiar și cel mai mic semn de nemulțumire sau de nervozitate de la Moscova, că până și cei mai vajnici apărători ai libertății și independenței fostelor republici, amuțesc. Când mai vine și o „invitație la dialog” în capitala rusă, înseamnă că lucrurile devin cu adevărat riscante și periculoase pentru...provinciali.
În afara acestor forme de dependență, se știe foarte bine că rușii sunt maeștrii în arta diversiunii, a sabotajului, a organizării loviturilor de stat, a provocărilor de orice fel. Punerea frecventă în mișcare a partidelor sau a facțiunilor politice (dacă e cazul și militare) rusești sau pro-rusești în ceea ce conducătorii de la Moscova numesc „zona noastră de influență”, reprezintă o practică la ordinea zilei. Un imens aparat propagandistic, puternic susținut financiar și logistic, este pus în mișcare pentru a înșela, a deruta, a discredita, și -până la urmă- a nimici.
Așadar, ce s-a schimbat față de perioada sovietică? În afara unor elemente de titulatură, NIMIC; sau cum se zice pe la noi, aceeași Marie cu altă pălărie!
În fața unui asemenea mecanism pe cât de vast, pe atât de diabolic, ce face România? România NU FACE NIMIC; bine, aici s-ar putea pune întrebarea: CE POATE SĂ FACĂ ROMÂNIA? Ar putea să întreprindă și țara noastră ceva, dar nu cu asemenea clasă politică, unde predomină goana după funcții și bani, nepotismul, minciuna și incompetența. Cu alte cuvinte, totul e zadarnic dacă „materialu-i prost”...
Pe de altă parte, ați încercat măcar să vă imaginați ce a fost (sau ce a mai rămas) în sufletul milioanelor de români deportați și uciși în Siberia, în Kazahstan, sau în alte teritorii din acest Imperiu rus, adevărat mormânt al popoarelor? Credeți că dintre toți acești năpăstuiți se mai gândea (în clipa morții) cineva la România? Eu nu cred...
