Am urât dintotdeauna violența sub toate formele sale (fizică, psihică), deoarece m-am numărat ani în șir printre victimele ei. Dar să intru direct în subiect...
Evident moartea unor oameni este o tragedie teribilă, cea mai mare dintre tragedii. Aceasta mai ales dacă ne raportăm la vina pentru care au plătit cu viața. E clar că răspunsul celor trei radicali musulmani e unul profund disproporționat față de ceea ce făcuseră acei oameni; mai grav e că în asemenea situații își pierd viața și persoane complet nevinovate (adică dintre aceia care n-au greșit cu nimic). Se știe că m-am numărat printre cei -puțini la număr în vremuri de restriște- care s-au opus mârșăviei tipice tuturor dictaturilor, mârșăvie care s-a tradus (între altele) printr-un cuvânt pe care l-am dorit uitat pentru totdeauna: cenzură. De fapt, cum se spune, eu „m-am ținut tare” și n-am avut niciodată cenzură, nici la vorbit, nici la scris; pentru asta am plătit însă de fiecare dată foarte scump! Scriu asta ca să le „dau peste nas” acelora care pe vremea lui Ceaușescu nu îndrăzneau să spună sau să scrie nimic până nu li se dădea „undă verde” de la Securitate; aceiași indivizi sunt astăzi cei mai vajnici apărători ai libertății de expresie! Tipic românesc, nu?
Acum, dată fiind gravitatea extremă a cazului de față, cred că se impune să analizăm atent faptele...
Așadar, de la ce a pornit totul? Această publicație, despre care se spune că e foarte populară în Franța dar despre care eu (poate spre rușinea mea) n-am auzit nimic până în prezent, a publicat niște caricaturi. Ca europeni ca oameni civilizați și toleranți ce ne pretindem că suntem (mă rog, unii dintre noi), acceptăm și chiar „gustăm” această formă de glumă, de ironie, de critică, sau cum vreți s-o categorisiți; chiar și în cazul în care caricaturile suntem...noi înșine. Deoarece se presupune că, fiind ținta unor astfel de atacuri -la urma-urmei total inofensive- avem posibilitatea să ne observăm noi înșine mai bine greșelile, hibele, complexele și, indiscutabil, să ni le corectăm. Să fim înțeleși însă: o caricatură nu înseamnă, indecență, trivialitate, oroare!
Eu sunt de părere că aici se deschide marea problemă. Caricaturile aduse sub ochii oamenilor de jurnaliștii acestei publicații sunt incalificabile! Ele jignesc în cel mai înalt grad nu numai un om, un grup, o comunitate, ci sute de milioane de pământeni, adepți și susținători ai uneia dintre marile religii ale lumii: islamismul. Ceea ce am văzut, n-am crezut că poate fi adevărat: Profetul musulmanilor, Mohamed, desenat în chip de Morcoveață chefliu și prostănac! Așa ceva nu se face, doamnelor, domnișoarelor și domnilor...orice ar fi, nu se face! Dacă nu mai avem cenzură, nu înseamnă că avem voie să vorbim, să scriem, (sau să desenăm) ceea ce ne trece prin cap într-un moment de „fierbințeală”. Se vede treaba că nici la „case mai mari” nu s-a impus „cenzura responsabilității”, a „bunului simț”; adică tu însuți, ca om și cetățean adevărat ce ești, să-ți autoimpui o atitudine civilizată, o stare de spirit deschisă, umană; aceasta chiar și în absența mijloacelor coercitive puse în practică de stat. În ceea ce mă privește, știți că eu am ce am cu Marile Puteri în primul rând, cu anumite persoane, cu anumiți lideri politici (se cunosc și motivele). Când a fost însă vorba de o țară, o comunitate, nu m-am atins niciodată de anumite lucruri: Drapelul Național, Imnul Național, marile valori culturale și religioase pe care le deține o națiune, o comunitate, valori ce reprezintă o parte unică și inseparabilă din marele patrimoniu al întregii omeniri!
Ce-ați spune dacă într-o publicație musulmană (din ultraliberalul și supertolerantul Occident chiar) ar apărea o caricatură care l-ar înfățișa pe Iisus cu o sticlă de coniac în mâna dreaptă și cu mâna stângă pe formele unei doamne „primitoare”? Curată libertate a presei, nu?
Fără îndoială, elemente extremiste există peste tot. Știți foarte bine că sunt în lume musulmani adepți ai „Djihadului”, adică ai Războiului Sfânt”, război care să aibă ca rezultat islamizarea întregii lumi cu orice preț și prin orice mijloace. Dar sunt și atâția fanatici creștini; pe unii dintre ei am avut neplăcerea să-i cunosc atunci când mi-am declarat public ateismul! Și pot să vă spun că nu sunt cumsecade deloc...
Esențial este după opinia mea să nu le dăm extremiștilor din toate taberele până și cel mai mic prilej sau motiv să acționeze, să atace! Ori această publicație (dar și atâtea altele, din multe țări) tocmai asta a făcut și încă în repetate rânduri (deși conducerea sa a fost avertizată în mai multe rânduri să înceteze cu astfel de provocări).
Sau -cum se spune pe la noi- cu toată părerea de rău, și-au căutat-o cu lumânarea!
Altminteri, dacă putem transforma acest Pământ într-o planetă a liniștii, păcii și înțelegerii, de ce să nu o facem?
