Să continuăm incursiunea noastră în Istoria Națională; așadar, mergem mai departe, cu subiectul referitor la Etnogeneza românilor. Precizez că se spune Etnogeneza Românilor și nu Etnogeneza poporului român, întrucât cuvântul „ethnos” din grecește înseamnă chiar „neam, popor”, iar „genesis” (tot din grecește) înseamnă „naștere, formare”, astfel încât, dacă am zice „Etnogeneza poporului român”, s-ar desluși cam: „Formarea populară a poporului român”.
În anul 271 împăratul
Aurelian (270-275) a decis abandonarea Daciei,
tot mai dificil de apărat în faţa atacurilor din ce în ce mai susţinute ale
populaţiilor barbare (cu deosebire ale goţilor).
Au părăsit Dacia trupele (care s-au repliat pe malul sudic al
Dunării), administraţia, precum şi acea infimă parte a
populaţiei care era legată prin interese economice şi politice de Imperiul
roman; imensa majoritate a populaţiei a rămas pe loc, preferând
stăpânirea mai puţin apăsătoare a goţilor; pentru a potoli indignarea care
domnea la Roma la vestea părăsirii Daciei,
Aurelian a înfiinţat la S Dunării provincia Dacia Ripensis, între Moesia
Inferior şi Moesia Superior. Dobrogea a rămas sub stăpânirea Romei până în anul
602. Au existat şi există şi
astăzi istorici (sau aşa zişi istorici) au afirmat şi au
încercat să dovedească faptul că odată cu armata şi administraţia Romei, din
Dacia s-a retras întreaga populaţie la
S de Dunăre. Pentru început, să facem apel la logica istorică şi anume: cum
a fost posibil ca o atare masivă migrare (ce s-ar fi estimat la circa
1 milion de oameni) să nu lase la S Dunării nici măcar o urmă? Istoricul român Constantin Giurescu mergea pe aceeaşi
linie a logicii şi se întreba cum de nimeni n-a îndrăznit până acum să afirme
că popoarele francez şi spaniol nu s-au format în spaţiul geografic al ţărilor
lor de astăzi deoarece, la retragerea trupelor romane din Galia şi respectiv
Hispania, ar fi însoţit aceste trupe undeva aiurea? Şi
apoi cum este posibil ca o populaţie care a abandonat un teritoriu să revină
exact pe pământul unde au locuit strămoşii săi după circa un mileniu? De
fapt, această spectaculoasă ,,revenire” a
avut loc neapărat după pătrunderea ungurilor în Transilvania. Şi
dacă în restul provinciilor româneşti ar
mai fi putut exista locuitori, Transilvania trebuia să fie oricum ,,goală”, adică pustie. E
mai mult decât evident cã acest fals istoric a servit (şi
serveşte) interese politice. Primul autor care a negat continuitatea existenţei
românilor pe pământul strămoşilor lor a fost Janos Szamoskozy (Ioan de Târnave-1565-1612); acesta a adunat cu conştiinciozitate inscripţii
latine din Transilvania, manifestându-se la început ca un admirator al
românilor.
Fapta lui Mihai Viteazul de la 1600 (Unirea Ţărilor Române) a produs
o schimbare radicală în atitudinea lui; el le-a
negat românilor autohtonia. Martin Sentivani accepta faptul că românii sunt
urmaşii vechilor colonişti aduşi de împăratul Traian, dar ajungea să-i excludă
pe aceştia din Transilvania. Aceste puncte de vedere au fost respinse încă de către
cronicarii noştri Miron Costin şi Grigore Ureche care le-au calificat drept
,,basme”. Atitudinea fermă a intelectualităţii româneşti a
ieşit la iveală începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea prin
lupta pentru emancipare naţională promovată de episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu (1692-1768) şi mai
ales de reprezentanţii Şcolii Ardelene, cei din urmă exagerând cu bună-credinţă
atunci când susţineau originea pur latină a poporolui român. Documentul
înaintat de ei Curţii de la Viena în 1791 era intitulat ,,Supplex Libellus
Valachorum Transsilvaniae”; (e din latină: „supplex” înseamnă „rugător”; „libellus”- „cărticică, scrisorică”...e vorba așadar de un document care includea -pe baza unor argumente incontestabile- o serie de revendicări; astăzi i-am spune o Petiție). El cuprindea argumentarea ştiinţifică a permanenţei
noastre în spaţiul românesc şi de aici necesitatea acordării de drepturi egale
românilor cu ale celorlalte naţionalităţi din Transilvania. Și aceasta întrucât în Transilvania, adică la ei
acasă, românii erau consideraţi toleraţi
fiind practic excluşi de la viaţa politică în timp ce ungurii, saşii şi secuii
minoritari, aflaţi sub oblăduirea Austriei (care stăpânea Principatul) beneficiau de un regim privilegiat (legiferat încă din 1437). Numai că acest memoriu a fost întâmpinat cu furie
de către toţi aceea care doreau menţinerea unui sistem politic nedrept,
anacronic.
Iosef Sulzer, ofiţer în armata austriacă, sas din Transilvania, a
fost invitat în 1779, de către domnitorul Ţării Româneşti Alexandru Ipsilanti,
la Bucureşti, pentru a efectua prospecţiuni asupra solului oraşului. El a crezut că va fi numit conducător al Academiei Domneşti, ceea ce nu
s-a întâmplat; mai mult, nici nu a fost plătit de către domnitorul fanariot pentru munca
desfăşurată. Ca să se răzbune („ca văcarul pe sat”, cum se zice pe la noi), a scris lucrarea intitulată ,,Istoria Daciei
Transalpine”, în care susţinea că românii nu se trag din
coloniştii romani, sunt Sud-dunăreni şi au migrat la N de fluviu mai întâi în
sec. al XII-lea, apoi după marea invazie a tătarilor (1241). De asemenea, el preciza în mod fals că în limba română nu există cuvinte
împrumutate de la migratori; influenţa slavă asupra românilor s-ar fi exercitat,
după părerea lui, la S Dunării, şi tot acolo românii ar fi devenit creştini.
Între alţii, a fost combătut de un conaţional de-al său, sasul Lebrecht. Elemente ale teoriei lui Sulzer au fost preluate şi
de Eger. El a negat influenţa romanilor în cultura materială şi spirituală a
românilor, susţinând că românii sunt Sud-dunăreni şi au migrat la N acestui
fluviu în sec. al XIII-lea. A fost contemporan cu ,,Supplexul” şi a declarat că citindu-l i s-au ,,răscolit măruntaiele”. Observați așadar, conotațiile politice ale acestor așa-zise teorii. Alt personaj, Engel, „descoperea” că împăratul Aurelian a mutat populaţia întregii
Dacii la S de Dunăre, iar prezenţa românilor la N acesteia s-ar fi
datorat politicii ţarului bulgar Krum (802-811).
La aproape o sută de ani după Sulzer, în 1871, a
fost publicată la Viena, cartea
austriacului Robert Roesler intitulată ,,Studii româneşti. Cercetări asupra
istoriei vechi a românilor”. El
susţinea că daco-romanii au părăsit complet Dacia, iar poporul român s-a format
la S de Dunăre, de unde a migrat în sec. al XII-lea-al XIII-lea în spaţiul
geografic în care se află astăzi; în sprijinul teoriei sale, el a adus ca argumente: prezenţa cuvintelor slave în limba română, folosirea limbii slavone în
biserica ortodoxă română, (şi de
aici ideea că noi am fi primit creştinismul de la slavi), existenţa unor cuvinte în
limbile română şi albaneză. A fost combătut între alţii de Julius Iunk,
discipol al marelui istoric german Mommsen, Bogdan Petriceicu-Haşdeu, A.D.
Xenopol, N. Iorga şi alţi specialişti . Nici o lucrare nu înregistrează o
deplasare masivă, globală, de populaţie de la N la S de Dunăre şi nici invers
în sec. al XII-lea-al XIII-lea, dar nici anterior; astfel de migraţii sunt în contradicţie cu
descrierile tuturor autorilor, şi în cele din urmă cu direcţiile tuturor
migraţiilor: ele nu aveau loc de la N la S, ci de la E la V. Mai
aproape de adevăr este informaţia lui Kekaumenos (sec. al XI-lea) care relatând despre vlahii din Thessalia reproduce tradiţia după care ei erau descendenţi ai dacilor şi ai
tracilor bessi. Teoria imigraţionistă este contrazisă şi de faptul că nu se
cunoaşte nici măcar cu aproximaţie teritoriul Sud-dunărean în care s-ar fi format
poporul român. Pentru redarea cât mai corectă a realităţii istorice, e necesară
corelarea tuturor informaţiilor pe care le oferă izvoarele scrise, arheologice,
lingvistice şi etnografice. La rândul său, Paul Schaffarick (1865-1961), un mare slavist, a respins rolul bulgarilor în spaţiul românesc,
fără să nege însă anumite influenţe; el a afirmat că românii sunt urmaşii coloniştilor
romani şi că ei n-au părăsit Dacia, ci s-au retras în munţi în perioada
migraţiilor, apoi s-au întors la câmpie după ce migratorii au plecat.
sursa: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/23/formarea-poporului-roman-si-a-limbii-romane/
Vedeți câte aberații s-au scris (și s-au spus) despre noi, românii? De aceea, nu sunt de acord cu cei care afirmă că „ar trebui s-o lăsăm mai moale cu trecutul, fiindcă pe toți doar prezentul îi interesează”. Gravă greșeală, întrucât ungurii (și nu numai ei) continuă și și-au intensificat o furibundă campanie mediatică, de răspândire a falsurilor și inepțiilor prin care se străduiesc să creeze un curent de opinie favorabil refacerii cât mai rapide a „Ungariei Mari”. Și având în vedere neștiința și ignoranța occidentalilor relativ la aceste chestiuni, constatăm stupefiați cum revizioniștii unguri își găsesc tot mai mulți susținători, chiar și pe unde nu te aștepți.
Voi continua expunerea acestei importante teme cât de curînd...până atunci, numai bine vă doresc.
