Articolul de față s-ar fi intitulat mai corect: „Mai bine un dușman sincer decât un prieten mincinos”. Am specificat asta deoarece dacă în privința relațiilor cu ungurii lucrurile sunt clare de o mie de ani (funcționând principiul „care pe care” sau cum se zice pe la noi „ori tu, ori eu”) cu sârbii mulți români -din neștiință sau ignoranță- își închipuie că ar fi...altfel.
Mai întâi precizez (din nou și din nou!): n-am nimic cu oamenii în general, nu absolutizez și nu extrapolez, dar faptele sunt fapte, ISTORIA E ISTORIE, nimeni n-o poate „ascunde” sau falsifica. De aceea, în ciuda faptului că unii mă îndeamnă (din ce în ce mai insistent) să șterg tot ceea ce am scris pe acest blog, din respect pentru profesia mea și pentru adevăr, n-o pot face! În fața realității, oare de ce unii se simt „călcați pe coadă”? Probabil se simt vinovați, nu-i așa?
Pentru o deplină obiectivitate, s-o lăsăm să vorbească pe una dintre personalitățile care se află în fruntea românilor timoceni, doamna Natașa Tosic (citiți Tosici)...
sursa: www.youtube.com
Din cele ce am auzit cu toții, n-avem decât să rămânem stupefiați! Adică mai blândă și mai tolerantă s-a dovedit a fi cu românii din Timoc vechea stăpânire otomană decât „creștina” stăpânire sârbească? Pentru neștiutori, precizez că -spre deosebire de români care și-au menținut autonomia- atât bulgarii cât și sârbii au căzut treptat sub dominație otomană încă din sec. al XIV-lea; în 1459 întreg teritoriul locuit de sârbi a intrat sub stăpânirea Semilunei. Această dominație s-a menținut până târziu, la sfârșitul sec. al XIX-lea. Concret, între 1804 și 1813 a avut loc o răscoală a sârbilor conduși de Karagheorghe (în traducere: „Gheorghe cel Negru”) contra turcilor; în 1815 a urmat o altă revoltă. În urma unui război ruso-turc s-a încheiat Pacea de la Adrianopol (1829) ocazie cu care a apărut pe harta politică a Europei Principatul atonom al Serbiei (independența și-o va obține în urma unui alt război ruso-româno-turc dintre anii 1877-1878).
Așadar, din 1829, sârbii au început să aibă o mai mare libertate; precizez că între anii 1815-1903, acest tânăr stat a fost condus -în cea mai mare parte a timpului- de principii din dinastia Obrenovic (citiți Obrenovici)...asta ca să vedeți cine au fost capii călăilor. Ca rezultat al îndelungatei stăpâniri islamice, o parte dintre sârbi trecuseră deja (definitiv) la mahomedanism (aceștia sunt bosniacii din ziua de azi, care de atunci au refuzat... refuză și astăzi să se mai considere sârbi). Despre felul cum au înțeles să se folosească de libertatea țării lor ultranaționaliștii sârbi (aflați mereu sub oblăduirea autorităților din toate timpurile și de toate culorile politice de la Belgrad) ne-a amintit doamna Natașa Tosic. Ca să rezumăm: din 1833, „autonomii” sârbi au început o prigoană fără seamăn contra românilor (în special a celor din Valea Timocului). Acești români își păstraseră vreme de aproape două milenii romanitatea lor străveche (de dinainte de așezarea triburilor slave la S Dunării, așezare survenită abia după anul 602 d.Hr.). Așadar, considerând poate că acești români sunt prea...mulți, au trecut la sârbizarea numelor lor. Așa se face că -spre exemplu- MARCU a devenit Marcovic (Marcovici); LISANDRU-Alexandrovic (Alexandrovici); GHEORGHE-Gheorghevic (Gheorghevici) ș.a.m.d. Și pentru că unii lideri ai românilor se încăpățânau să refuze această „rebotezare” , au fost...uciși. E vorba -după cum ați aflat- inclusiv de preoți români (ortodocși ca și criminalii sârbi) luați direct de la altar și omorâți („creștinește”). Sârbizarea a continuat (continuă și astăzi) cu o brutalitate de neimaginat. Bineînțeles, când e vorba de drepturile românilor, Occidentul „doarme-n cizme”. Revoltător e că au „dormit” MEREU toate autoritățile românești! Că doar nu putem să stricăm relațiile „frățești” și „ortodoxe” cu vecinii sârbi, nu-i așa?
Despre strădaniile marelui lider al românilor din Serbia Boian Alexandrovic îndreptate spre păstrarea ființei naționale a românilor din țara vecină, voi scrie data viitoare. Pentru lămuriri, închei prezentându-vă (cum e firesc la Istorie) și o hartă...
Pentru o deplină obiectivitate, s-o lăsăm să vorbească pe una dintre personalitățile care se află în fruntea românilor timoceni, doamna Natașa Tosic (citiți Tosici)...
sursa: www.youtube.com
Din cele ce am auzit cu toții, n-avem decât să rămânem stupefiați! Adică mai blândă și mai tolerantă s-a dovedit a fi cu românii din Timoc vechea stăpânire otomană decât „creștina” stăpânire sârbească? Pentru neștiutori, precizez că -spre deosebire de români care și-au menținut autonomia- atât bulgarii cât și sârbii au căzut treptat sub dominație otomană încă din sec. al XIV-lea; în 1459 întreg teritoriul locuit de sârbi a intrat sub stăpânirea Semilunei. Această dominație s-a menținut până târziu, la sfârșitul sec. al XIX-lea. Concret, între 1804 și 1813 a avut loc o răscoală a sârbilor conduși de Karagheorghe (în traducere: „Gheorghe cel Negru”) contra turcilor; în 1815 a urmat o altă revoltă. În urma unui război ruso-turc s-a încheiat Pacea de la Adrianopol (1829) ocazie cu care a apărut pe harta politică a Europei Principatul atonom al Serbiei (independența și-o va obține în urma unui alt război ruso-româno-turc dintre anii 1877-1878).
Așadar, din 1829, sârbii au început să aibă o mai mare libertate; precizez că între anii 1815-1903, acest tânăr stat a fost condus -în cea mai mare parte a timpului- de principii din dinastia Obrenovic (citiți Obrenovici)...asta ca să vedeți cine au fost capii călăilor. Ca rezultat al îndelungatei stăpâniri islamice, o parte dintre sârbi trecuseră deja (definitiv) la mahomedanism (aceștia sunt bosniacii din ziua de azi, care de atunci au refuzat... refuză și astăzi să se mai considere sârbi). Despre felul cum au înțeles să se folosească de libertatea țării lor ultranaționaliștii sârbi (aflați mereu sub oblăduirea autorităților din toate timpurile și de toate culorile politice de la Belgrad) ne-a amintit doamna Natașa Tosic. Ca să rezumăm: din 1833, „autonomii” sârbi au început o prigoană fără seamăn contra românilor (în special a celor din Valea Timocului). Acești români își păstraseră vreme de aproape două milenii romanitatea lor străveche (de dinainte de așezarea triburilor slave la S Dunării, așezare survenită abia după anul 602 d.Hr.). Așadar, considerând poate că acești români sunt prea...mulți, au trecut la sârbizarea numelor lor. Așa se face că -spre exemplu- MARCU a devenit Marcovic (Marcovici); LISANDRU-Alexandrovic (Alexandrovici); GHEORGHE-Gheorghevic (Gheorghevici) ș.a.m.d. Și pentru că unii lideri ai românilor se încăpățânau să refuze această „rebotezare” , au fost...uciși. E vorba -după cum ați aflat- inclusiv de preoți români (ortodocși ca și criminalii sârbi) luați direct de la altar și omorâți („creștinește”). Sârbizarea a continuat (continuă și astăzi) cu o brutalitate de neimaginat. Bineînțeles, când e vorba de drepturile românilor, Occidentul „doarme-n cizme”. Revoltător e că au „dormit” MEREU toate autoritățile românești! Că doar nu putem să stricăm relațiile „frățești” și „ortodoxe” cu vecinii sârbi, nu-i așa?
Despre strădaniile marelui lider al românilor din Serbia Boian Alexandrovic îndreptate spre păstrarea ființei naționale a românilor din țara vecină, voi scrie data viitoare. Pentru lămuriri, închei prezentându-vă (cum e firesc la Istorie) și o hartă...
