Pastel
Şiraguri, stele reci se sting
În strai de abur mişcător,
Cu razele pământu-ating
Îl mângâie şi apoi mor.
Intimităţi nu mai au loc
În iarna noastră nucleară,
Pribegii doar aprind un foc
Să mai alunge câte-o fiară.
E îngheţat şi nu-s ninsori,
Chiar dac-ar fi, ce ne mai pasă ?
Din noapte, searbede culori
Peste natură văl îşi lasă.
O iarnă chiar contemporană
E-aceeaşi câte-au fost în veac:
Un deget apăsat pe rană
O boală fără nici un leac.
De cât pustiu ne-am tot ferit
Acum îl vom avea în faţă
Şi vom simţi cum a pierit
O viaţă, după altă viaţă.
Un alb de-o falsă puritate
Seduce vreun sentimental,
Dar totul e-o infirmitate
Din albul rece de spital.
Şi vânturi aspre bat să doară
Cu zvonuri triste, sugrumate,
Pe când iertare vor să-şi ceară
Copacii, cu ramuri plecate.
E iarna o-nchisoare plină
În care parcă se adună
Toţi vinovaţii fără vină
Ce-mpart din culpa lor comună.
Constanţa , 1-4 februarie 1989
