Vă rămăsesem dator cu o hartă, aceea care reprezintă teritoriul românesc cotropit de ucrainieni, numit Insula Șerpilor.
Precizez că prin Tratatul de la Berlin (1 iulie 1878), Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor intrau în componența statului român (adică acolo unde le era locul).
Situația s-a menținut neschimbată până în 1948, când țara noastră a fost silită să cedeze acest pământ Uniunii Sovietice; operațiunea s-a realizat prin semnarea unui simplu...proces verbal de „predare” a insulei! Culmea cinismului, pe acel petec de hârtie stă scris că: „Insula Șerpilor a fost înapoiată URSS, de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Sovietice.” Acum întreb orice om sănătos la minte: cum să înapoiezi ceva cuiva, dacă acel „ceva” nu i-a aparținut niciodată?
Ulterior, grănicerii și paznicii români de pe insulă au fost arestați și apoi debarcați la Sulina. Pe urmă, sovieticii au construit o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar.
După 1991, fără niciun drept, ucrainienii și-au instalat pe Insula Șerpilor o garnizoană militară, care are la dispoziție un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice și un rezervor de apă. Adunătura de trădători care conducea România în 1997, în frunte cu președintele de atunci, alături de majoritatea parlamentară (PNȚ, PNL, PD) a aprobat prin Tratatul semnat în acel an cu diplomații ucrainieni, această stare abominabilă de lucruri.
Am mai scris că ucrainienii au ocupat această insulă în mod abuziv după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, că doar se considerau „moștenitorii” fostelor teritorii sovietice din această zonă. Pare un simplu petec de pământ, însă are o importanță strategică deosebită; însemnătatea lui a crescut exponențial odată cu descoperirea în regiune a unor rezerve considerabile de țiței (10 milioane tone) și gaze naturale (un miliard metri cubi). Așa că n-a fost de ajuns pentru noi românii, acel Tratat al rușinii, trădării și umilinței din 1997. Vecinii ucrainieni, cu gândul la marile resurse naturale găsite, au început să-și revendice închipuite drepturi asupra unor spații mari ale Platoului Continental al Mării Negre. S-a ajuns la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, care a acordat României 79,34% din zona disputată. De fapt, am mai scris pe scurt despre acest subiect și despre cum s-au mai plâns la vremea respectivă ucrainienii (în 2009) cum că au fost „nedreptățiți” (sărăcuții...).
La 18 martie 2014, în urma unui proces democratic (referendum) Crimeea se unea cu Rusia; trei sferturi din populația regiunii (adică etnicii ruși) își manifestaseră dorința de a reveni în granițele Federației Ruse. Era răspunsul rușilor la tendințele tot mai evidente ale majorității politicienilor ucrainieni de a se apropia de SUA, mai precis de NATO. În felul acesta, Rusia își lua cadoul înapoi; deoarece, în 1954, conducerea Uniunii Sovietice de atunci, dăduse spre administrare Ucrainei Crimeea.
sursa:https://blacknews.ro/vicepremier-ucrainean-rusia-transformat-crimeea-intr-un-lagar-de-concentrare/
Oare de ce nu avem și noi decizia politică și mai ales forța militară de a ne recupera teritoriile vechi, strămoșești, de la ucrainieni? Mai ales că noi nu le-am făcut niciun cadou...
La 24 februarie 2022, în prima zi a declanșării „operațiunii militare speciale” a armatei ruse în Ucraina, în urma a două atacuri succesive, rușii au ocupat Insula Șerpilor, ucigând cei treisprezece polițiști de frontieră ucrainieni prezenți acolo, întrucât refuzaseră să se predea. Evenimentul are și o semnificație pentru români, întrucât, în noile condiții, avem o frontieră maritimă cu Rusia, lungă de 200 km, cu un traseu Nord-Sud.
P.S.-Deja mulți dintre concetățenii mei își pregătesc meticulos fuga din România; știți cine sunt „campionii la fugă”? Tot aceia care în decembrie 1989 se ascundeau pe sub paturi. Adică „marii șmecheri”, „băieții de cartier”, interlopii care de când se știu terorizează oamenii cinstiți și cumsecade. Ăștia sunt „vitejii” noștri, ei care amenință, ucid, tâlhăresc, lovesc, percep taxe de protecție. Acum nu i-ar mai prinde nici iepurii! M-am întâlnit și cu un minoritar...cam tuciuriu; el mi-a spus fără ocolișuri: „Dacă începe războiul în România, noi țiganii plecăm de aici.” Îl cred...și ăștia când e vorba de ceva serios, sunt mari...alergători. Li se topesc cu viteza luminii tupeul incredibil și aroganța fără margini. Așadar pleacă...nu că ar plânge cineva după ei!
În ceea ce mă privește, aștept cu nerăbdare războiul; nu de alta, dar am niște socoteli de încheiat. Cu alte cuvinte, nu mă interesează cine știe ce conflict militar, întrucât eu am războiul meu; important e să mă văd înarmat, după aceea știu foarte bine ce am de făcut.
Până data viitoare, vă doresc sănătate.
