Am avut multe necazuri fiindcă de când eram copil mi-am declarat ateismul. Atunci am și încercat să-l argumentez, fără sorți de izbândă, vă dați seama. Și nu fiindcă (măcar din punctul meu de vedere) n-aș fi avut dovezi solide ca să mi-l susțin, nu; mi s-a spus răspicat că trebuie să cred în Dumnezeu, deoarece pur și simplu așa trebuie...fără comentarii! N-am să mă apuc acum să-mi reiau pledoaria, căci oricum, n-aș avea câștig de cauză. Însă tocmai refuzul unora de a discuta, dă mult de gândit. Nu mai spun că -cel puțin în această țară- un ateu e tratat mai rău decât un criminal în serie.
De la început, vreau să afirm că ateismul nu înseamnă a mânji pe cineva (sau ceva) cu noroi! După cum ateism nu înseamnă satanism așa cum sunt gata să acrediteze unii dintre mai-marii bisericilor, asta doar ca să ne discrediteze, ca să ne contureze o imagine de adevărați „mâncători de oameni”. Apoi -la urma-urmei- dacă nu credem în existența lui Dumnezeu, e normal să nu credem nici în existența Diavolului.
E clar pentru toată lumea că, dacă ne-am fi luat după îndemnurile Bisericii, noi oamenii am fi rămas...în peșteri. Bine că indivizi luminați nu au respectat lozinca atât de cunoscută, „CREDE ȘI NU CERCETA”, cea mai retrogradă idee care s-a vehiculat în Istoria Omenirii! Se poate constata -fără putință de tăgadă- că, pe măsura dezvoltării tot mai impetuoase a științei și tehnicii, Biserica a rămas mult în urma vremurilor. De altfel, dintotdeana, ea n-a fost capabilă să răspundă la întrebări fundamentale, să explice lucruri banale, care țin de însăși existența și evoluția omului, a societății, dar -în ultimă instanță- n-a lămurit nici chestiuni elementare ale propriei sale doctrine, contrazicându-se adesea în idei de una singură. Și cum ar putea să „țină pasul” cu timpul, dacă a rămas tributară acelorași concepții anacronice; „explicația” preoților, „Numai Dumnezeu știe”, nu prea ajunge, nu credeți?
Și, cel puțin, după cât am studiat și am înțeles eu creștinismul, el ar trebui să fie apropiat de toată lumea, dar în special de cei mulți și sărmani. Din păcate, realitatea este departe de așa ceva. Nu intru în detalii jenante, nu doresc să declanșez o polemică (ce s-ar dovedi a fi cu siguranță fără sfârșit). În loc de goana neîncetată după bani, pământuri și imobile a unor înalte fețe clericale (n.m.-de unde atâția bani?) n-ar fi mai normal ca Biserica aceasta să se implice în misiuni de întrajutorare, în acțiuni caritabile? Cu milioanele de lei cu care se fac atâtea clădiri religioase gigantice (o s-avem câte cinci lăcașuri de cult la suta de metri!) n-ar fi mai uman (și mai creștinesc) să se construiască azile pentru bătrâni, adăposturi pentru oamenii străzii, cămine pentru copii? De exemplu, le aveam pe toate, ne lipsea „mamutul” intitulat „Catedrala Mântuirii Neamului”! Rugăciunile sună frumos, ridică moralul săracilor, dar nu țin de foame și de cald, din păcate!
Ce credibilitate să mai aibă Biserica noastră (autointitulată „Națională”), dacă răzbat dintre groasele-i ziduri zvonuri despre afaceri incredibile, având la mijloc mormane de bani! Iar atunci când unii jurnaliști încearcă să facă lumină, sunt pur și simplu „luați la șuturi”, se invocă chiar „pedeapsa divinității”...
Până și justiția chemată să aplice legea, în astfel de cazuri pare timorată, pur și simplu!
Nu doresc nici un sfârșit al lumii, dar știu sigur (pe bază de dovezi concrete), că într-o zi Pământul va fi invadat de...alții. Aceștia vor pune capăt civilizației umane; atunci „oamenii Bisericii” la cine se vor mai ruga? Pe cine vor mai invoca? Pentru că nimic și nimeni nu-i va putea salva.
Să nu mai ne gândim însă la așa ceva! Mai presus de toate, să dovedim că suntem oameni, să ne bazăm pe rațiunea noastră, pe imensa putere pe care ne-o dă încrederea în noi înșine!
