ANALOGII DE-ALE NOASTRE (7)
ROMÂNIA SAU GRECIA? (PARTEA A DOUA)
Așadar, din ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea Cancelar al Germaniei. Pentru cine nu știe, această funcție înseamnă Premier (Prim-ministru). Cu alte cuvinte, își văzuse visul cu ochii. Aflat în mijlocul unei clase politice apatice și incapabile de a găsi soluții de redresare a țării, acest frustrat și inadaptat social a avut tot timpul, toate mijloacele și toate căile de a-și pune în practică vastul său amalgam de idei aberante cărora a încercat să le dea aspectul unui program politic. Mai mult, ca să-și satisfacă orgoliul fără margini, la 2 august 1933, s-a autoproclamat Führer (Conducător). Era pasul lui decisiv către dobândirea puterii absolute. Se știe ce semnifică acest lucru: el Hitler, era unicul factor de decizie în Germania. Toate hotărârile lui echivalau cu niște ordine obligatorii. Cel mai mic gest de nesupunere era drastic pedepsit; îndrăznețul opozant avea cele mai mari șanse să-și piardă viața. Primul imens laborator al crimei creat de Hitler a fost chiar Germania. Sute de mii de contestatari (reali sau închipuiți) ai puterii naziste au umplut lagăre și închisori, au căzut victime în camerele de gazare. Aici, „Conducătorul” german era la mare întrecere cu prietenul său cel mai bun (la început...) apoi cu dușmanul său ireductibil, „Tătucul” popoarelor sovietice, Iosif Visarionovici Stalin. N-am să intru în amănunte în privința politicii acestor doi scelerați în țările pe care le conduceau; ar trebui să scriu sute de pagini. Apoi, nu trebuie să uităm că ne-am concentrat atenția spre politica lor externă. Am făcut această paranteză, pentru a arăta că, precum s-au purtat și s-au manifestat în țările lor, în același fel s-au purtat și s-au manifestat în exterior, adică exact ca niște călăi.
Concret, imediat ce a pus mâna pe toată puterea în Germania, Hitler și-a arătat aroganța și cinismul fără limite în relațiile cu toată lumea. El a declarat tăios că nu e dispus să respecte prevederile Tratatului de la Versailles; până la urmă, și problema reparațiilor de război (adică a despăgubirilor datorate de nemți) a fost abandonată. Mai mult, Marea Britanie și mai ales Statele Unite au acordat credite consistente statului german, motivând că acesta trebuie să se refacă economic. De fapt britanicii, dar cu deosebire americanii, nu acceptau instaurarea unei eventuale supremații politice și economice a Franței pe continent. Veți constata că aceste divergențe mai mult sau mai puțin voalate între marile puteri occidentale vor apărea destul de des, tocmai atunci când va fi mai mare nevoie de unitate și consens între ele. Iar consecințele acestor neînțelegeri se vor dovedi a fi catastrofale pentru pacea și securitatea întregii lumi.
În ceea ce privește instaurarea supremației Franței, acesta era în mod evident imposibilă; pentru că -pe măsura trecerii timpului- s-a văzut clar că Franța câștigase războiul dar treptat, pierduse pacea. Economia acestei țări se refăcea foarte greu. Mai mult, într-o perioadă relativ scurtă, economia marii rivale, Germania, a depășit-o pe cea a Franței. De aceea, pe plan extern, conducătorii de la Paris, s-au mărginit doar în a urma și susține inițiativele Marii Britanii. Extrem de rar diplomații francezi îndrăzneau să se lanseze în combinații de politică internațională fără a avea în spatele lor (sau în fața lor) calea netezită de politicienii de la Londra.
Pe de altă parte, Marea Britanie era convinsă că ei îi este rezervat de-a pururi rolul de superputere maritimă și -credea ea- că fiind și o insulă, nu are de ce să se îngrijoreze.
Ar mai fi fost o țară foarte puternică, în stare să oprească evoluția evenimentelor spre o nouă conflagrație mondială: ați intuit, e vorba de Statele Unite. Mai ales că, începutul făcut de președintele acestui stat, Woodrow Wilson, a fost fulminant. El s-a numărat printre cei care au contribuit la crearea sistemului de Tratate de Pace de la Paris (1919-1920).
Încă de la 8 ianuarie 1918, într-un memorabil discurs rostit în fața Congresului S.U.A., Wilson expunea celebrele sale „14 Puncte”. Precizez că în Statele Unite, Congresul este Parlamentul acestui stat (bicameral, format din Camera Reprezentanților și Senat). Așadar, ca bază a păcii și stabilității mondiale după război, președintele S.U.A. propunea între altele: eliminarea în relațiile dintre state a diplomației secrete, adică toate înțelegerile și tratatele dintre țări să se încheie „la vedere”, să fie publice; libertatea navigației pe toate mările lumii (propunere primită cu reținere de Marea Britanie, considerată atunci „Regina mărilor”); dezarmarea, până la nivelul minim necesar asigurării securității naționale, ca o condiție obligatorie a instaurării păcii; sprijinirea luptei de eliberare a popoarelor din colonii (propunere primită cu ostilitate de către Marea Britanie și Franța, posesoare ale unor întinse imperii coloniale); includerea Rusiei în rândul Marilor Puteri care să militeze pentru pace (altă naivitate, noua Rusie a comuniștilor, adică Sovietică, abia aștepta ocazia declanșării unui nou război!); reconfigurarea frontierelor pe baza principiului autodeterminării popoarelor (adică a dreptului fiecărei entități naționale de a dispune în mod liber de soarta sa). În baza acestui principiu, acceptat cel puțin declarativ de Marile Puteri, și România și-a putut desăvârși unitatea statală. Ultimul punct se referea la crearea unei organizații internaționale al cărei principal obiectiv să fie apărarea păcii mondiale; ea s-a numit Societatea (sau Liga) Națiunilor și a avut sediul la Geneva, în Elveția.
Aceste veritabile coordonate de politică internațională au avut un larg ecou, stârnind reacții dintre cele mai diverse: Lenin și adepții lui bolșevici s-au inspirat din cele 14 puncte, le-au acceptat temporar și -cu titlu provizoriu- le-au pus în practică; aceasta deoarece puterea comunistă, proaspăt instalată în Rusia, avea nevoie de consolidare și de...susținători. Ulterior, Stalin le-a călcat în picioare.
Alții au fost realmente entuziasmați citind asemenea principii, noi și generoase; e cazul celor care au luptat și au izbândit în tentativa lor de a-și crea state naționale unitare (noi românii, polonezii, cehii).
În fine, pentru o a treia categorie de persoane (sau state) principiile lui Wilson au provocat frustrare, revoltă și o dorință aprigă de revanșă. E cazul în principal al Germaniei, Ungariei și Imperiului sovietic. Germania fusese nu numai înfrântă, dar și umilită, devenind dintr-un Imperiu o țară oarecare; Rusia trebuise să accepte desprinderea unor teritorii din Imperiu, în virtutea punerii în practică a principiului autodeterminării! „Plecaseră” fără regrete din „raiul rusesc” destule state și părți ale unor state: Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia noastră...și cum să accepte Rusia pierderea...Imperiului?
Ungaria, ca de obicei era nemulțumită de câte ceva. Nu mai era... Mare! Nu tu sârbi, nu tu slovaci, nu tu români de deznaționalizat sau de omorât, dezastru total! De unde să mai găsești spre exemplu, vreun slovac renegat, precum Alexander Petrovič (citiți Petrovici), rebotezat ungurește Petӧfi Sándor (citiți Șandor) și să-l faci poet național...maghiar?
Existau și alte state care deși la sfârșitul războiului se situaseră în tabăra învingătorilor, au părăsit-o destul de repede, nefiind mulțumite, deoarece...nu primiseră destul! E cazul Italiei și Japoniei...
Mai mult ca sigur, pacea lumii ar fi fost salvată dacă Statele Unite s-ar fi implicat; numai că, ajuns la el acasă, președintele Wilson s-a lovit de „Zidul Congresului”, care nu a ratificat Tratatul de la Versailles. Cei mai numeroși concetățeni l-au considerat pe președintele lor un idealist, un visător. Și pe urmă, spuneau cei din Lumea Nouă: „De ce să ne încărcăm cu complicațiile acelea din Europa? N-au decât europenii să se descurce cum știu.” E o mentalitate păguboasă la ei, care a persistat decenii de-a rândul și după al doilea război mondial. Acest lucru le-a permis sovieticilor să facă ce vor în Estul și Centrul Europei, aproape jumătate de secol.
Și ca și când atât n-ar fi fost de ajuns, americanii au paralizat în repetate rânduri activitatea Ligii Națiunilor.
Războiul se terminase, dar pacea era fragilă. Două țări a căror grandoare ducea mai mult cu gândul la trecut, ieșite din marea conflagrație grav afectate, purtau pe umerii lor sarcina (prea) grea a menținerii păcii (Marea Britanie și Franța). Mai ales că, la polul opus se aflau țări puternice, în plină ascensiune, care -prin liderii lor- pregăteau cu meticulozitate diabolică declanșarea celei mai mari catastrofe cunoscute până acum în Istoria Omenirii.
Până data viitoare, numai bine vă doresc...
