Statul sovietic a avut nou creat în urma loviturii de stat bolșevice din toamna lui 1917, a trecut prin multe pericole. A fost vorba mai întâi de un sângeros război civil (1917-1921); puterea „roșie” (comunistă) a trebuit să înfrunte unități înarmate organizate ale „Armatei Albe” (anticomuniste). În plus, „albii” au beneficiat de sprijin extern, din partea marilor state ale Antantei, victorioase în război.
- Astfel, iderul britanic, liberalul Lloyd George, premierul francez, socialistul Clemenceau, și președintele american, democratul Wilson, erau inamici ai lui Lenin, dar pe de altă parte nici nu erau foarte apropiați de liderii Albilor. În ciuda sentimentelor antibolșevice ale liderilor Aliați, decizia de a interveni în Rusia, în 1918, s-a bazat în primul rând pe interesul de a readuce Rusia în războiul continental, nu pentru a pune capăt războiului civil. Ei doreau refacerea Frontului de Est pentru a-i distrage pe germanii care se concentrau acum exclusiv pe Frontul de Vest. Însă în noiembrie 1918, motivația pentru intervenția din Rusia dispare. În plus, niciuna din puterile occidentale nu era prea interesată în reconstruirea unei Rusii unite și puternice. Apoi, în 1919, liderii occidentali au fost distrași de propriile probleme:tensiunile interne, Conferința de Pace, divizarea Imperiului otoman și a celui German, crizele economice din Europa etc. Implicarea în războiul civil din Rusia devenise mai mult o povară. Singura țară care putea interveni în mod eficient în Rusia ar fi fost Japonia, dar având în vedere faptul că amintirile războiului ruso-japonez din 1904-1905 încă nu dispăruseră, era prea puțin probabil ca rușii să accepte intervenția acestei țări.
- În consecință, deși materialele trimise de Aliați în Rusia le-au permis Albilor să pună la punct campaniile din 1919, doar câteva mii de soldați au fost trimiși pentru a lupta împotriva bolșevicilor. După semnarea Armistițiului cu Germania, Aliații s-au străduit să găsească o manieră onorabilă de a se sustrage din războiul civil din Rusia în loc să intervină în favoarea Albilor.
- Intervenția Aliaților a fost folosită din plin de propaganda bolșevică, generalii Albilor fiind prezentați drept „instrumente ale capitalismului occidental”. Bolșevicii victorioși au construit apoi imaginea unei Rusii puternice care rezistase în fața intervențiilor occidentale care urmăreau distrugerea statului, iar această mentalitate colectivă construită atent de propagandă avea să joace un rol important pe viitor, în timpul Războiului Rece.
Un alt personaj politic britanic, devenit arhicunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, declara hotărât că: bolșevismul trebuie „strâns de gât în leagăn”. (apud: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Civil_Rus).
Așadar, tentativele internă și externă de a doborî regimul comunist instalat în Rusia a eșuat; aceasta deoarece, în primul rând, „teroarea albă” nu se deosebea cu nimic de „teroarea roșie”. Cu alte cuvinte, în loc să își adune cât mai mulți aliați, ambele tabere se întreceau în a îngrozi populația. În al doilea rând, forțele anticomuniste nu și-au unit și nu și-au coordonat acțiunile, fiind învinse pe rând de trupele lui Leon Troțky, unul dintre apropiații lui Lenin, cel care a creat Armata Roșie. În al treilea rând, poate cel mai important, Lenin a avut destulă inteligență (sau viclenie) pentru a promova trei decrete care i-au adus susținerea imensei majorități a locuitorilor marii Rusii; primul ar fi Decretul asupra Păcii. Prin acest act, în martie 1918, noua putere a rușilor semna Tratatul de Pace cu tabăra adversă (Puterile Centrale). Deși renunțau la unele teritorii anexate la Imperiu (între altele, Finlanda și statele baltice), bolșevicii trebuiau să accepte condițiile impuse; ei erau conștienți că noua putere pe care o instauraseră, avea nevoie de o perioadă de liniște și consolidare. De fapt, Lenin și ai lui (mai târziu cu maximă intensitate Stalin), pregăteau deja...revanșa.
Al doilea document a fost Decretul asupra Pământului; prin acest act, bolșevicii veneau în întâmpinarea principalei cereri a țăranilor: de a primi pământ. Era vorba de cea mai numeroasă clasă socială a statului (peste 80%), care a început să vadă în comuniști „salvatorii poporului”. Nu peste multă vreme, în perioada stalinistă, aceiași țărani entuziasmați aveau să fie deposedați cu brutalitate de pământul pe care îl primiseră.
Al treilea act foarte important (și pentru românii basarabeni) a fost Declarația Drepturilor popoarelor din Rusia, adoptat de Consiliul Comisarilor Poporului (n.n-Guvernul) Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, la 2 noiembrie 1917. În Declarație erau enunțate patru principii:
- principiul egalității și suveranității popoarelor din Rusia;
- dreptul popoarelor din Rusia la autodeterminare până la secesiune și formarea unui stat independent;
- anularea oricăror privilegii și restricții naționale și național-religioase;
- libera dezvoltare a minorităților naționale și a grupurilor etnice care locuiesc pe teritoriul Rusiei.
Consecințele acestei declarații au putut fi constatate imediat: pe întreg teritoriul fostului imperiu rus au început să se creeze state independente.
Astfel, și-au declarat independența Moldova, Finlanda, statele baltice, Ucraina, regiunea Caucazului, cazacii. Curând bolșevicii au pierdut controlul asupra unor zone întinse.
România a avut o atitudine de respect față de noua putere sovietică; în acest sens, țara noastră, a refuzat să accepte cererea marilor state occidentale de a se alătura intervenției militare a acestora împotriva statului sovietic. Noi aplicam (și atunci) în politica externă, principiile neintervenției în treburile interne ale altor țări, sustinând dreptul fiecărui stat de a-și alege în mod liber sistemul de guvernare pe care și-l dorește.
Așa că generoasele noastre principii de politică externă n-au fost o „invenție” a lui Ceaușescu, așa cum pretindea el...
Despre felul în care bolșevicii au înțeles să răspundă la atitudinea binevoitoare a României, am mai scris (Tezaurul „reținut”, ambasadorul arestat). La toate acestea s-au adăugat gravele incidente provocate pe teritoriul Basarabiei. Mai mult, liderii sovietici nemulțumiți de evenimentele ce aveau loc în teritoriul dintre Prut și Nistru, ce evoluau spre Unirea (dreaptă și legitimă) cu România, au decis ruperea relațiilor diplomatice cu țara noastră, în ianuarie 1918 (aveau să fie reluate abia în 1934).
Sovieticii nu recunoșteau frontiera noastră estică pe Nistru; ei susțineau că între Uniunea Sovietică și Basarabia nu exista o graniță, ci „o linie de demarcație”!
În tot acest timp, „buna” noastră vecină Ucraina a făcut tot posibilul ca să împiedice Unirea străvechiului teritoriu românesc al Bucovinei, cu România. Mai mult, cu aprobarea Radei (Parlamentului) acestui stat, trupe ucrainiene au pătruns în Moldova de Nord, provocând mari dezordini și preluînd prin forță controlul asupra acestui teritoriu (la 6 noiembrie 1918).
La cererea insistentă a românilor (majoritari), tot în 6 noiembrie 1918, Regatul României a ripostat în mod legitim. Detașamente de grăniceri și jandarmi români au intrat în orașele Suceava, Gura-Humorului și Câmpulung pentru a restabili ordinea. Premierul Marghiloman l-a informat pe August Demblin, ministrul plenipotențiar al Austriei la București, în legătură cu solicitarea Consiliului Național Român, adresată guvernului de la Iași. Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut râul Prut și au luat sub control întregul teritoriu al Bucovinei, dar și partea de Nord-Vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă. Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția unde aveau loc lupte grele între polonezi și ucrainieni (la 9 noiembrie 1918); iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.
Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr. În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român, a fost adoptată Legea provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor (și ad interim la justiție), miniștri fiind: Sextil
Pușcariu (Externe), Dorimedont Popovici (Interne), Nicu Flondor (Justiție și ad-interim la Apărare), Gheorghe Sărbu (Agricultură), Radu Sbiera (Instrucție Publică), Ipolit Tarnavschi (Culte), Maximilian Hacman (Comerț și Industrie), Vasile Marcu (Afaceri Sociale și ale Alimentării Publice), Aurel Țurcanu (Lucrări Publice), Cornel Tarnoviețchi (Comunicație, Poștă și Telegraf), Octavian Gheorghian (Salubritate Publică). La 22 noiembrie aproximativ 100 de refugiați bucovineni, în frunte cu profesorul Ion Nistor au revenit la Cernăuți, de la Iași și Chișinău. La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român a convoacat Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (Sala de Marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, având și asentimentul (exprimat tot prin vot) majorității reprezentanților germanilor și polonezilor, Unirea cu România. sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Bucovinei_cu_Rom%C3%A2nia
Ce observați? Lipseau de la luarea deciziei „nedreptățiții soartei”, ucrainienii...
În articolul viitor, am să scriu ce isprăvi au făcut rușii (și ucrainienii...) în Basarabia; și cum un lider al ucrainienilor cerea (nici mai mult nici mai puțin) ca, ai lui conaționali să...colonizeze Basarabia!
Așa...de parcă Moldova noastră era moșia mă-sii!
Până data viitoare, numai bine vă doresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu