Decembrie... altă comemorare... pretinsa revoluție. Pentru mine, încă mai devreme. În 1987, aveam 20 de ani. Atunci protestam (încă o dată) contra lui Ceaușescu. Era multă lume acolo, la Facultatea de Istorie din București. Credeam că se vor ridica toți. M-a susținut unul singur. În timp ce vorbeam, am fost lovit puternic în cap din spate. Pe urmă totul s-a învăluit în ceață. Apoi, mi-am dat seama că o namilă de securist mă târa pe ciment. Altă namilă îl târa pe colegul meu. M-am întrebat mereu, ce s-a întâmplat cu colegul meu: mai trăiește? Pe urmă, beznă. Mă gândeam că am scăpat, adică am murit sau oricum că eram aproape de moarte. N-am avut norocul ăsta. Cimentul rece și umed. Eram într-o hrubă sau într-un beci. Oare aveam să mai văd lumina soarelui? La un moment dat nici loviturile nu le mai simțeam dar constatam îngrozit că nici nu mă mai puteam mișca. Dacă scap cu viață și rămân paralizat? Dacă nici măcar nu am să mai pot să mă sinucid? Fiindcă paralizat nu voiam să trăiesc. Și când te gândești că acum atâția ratați îl plâng pe tovarășul. Au trecut atâția ani... am îmbătrânit. Ciudat, acum nu mi-a mai rămas în gând, ca din alt timp, decât glasul blând al bunicii mele, care chema un copil de la joacă. Oare acel copil eram chiar eu?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu