ÎNTÂMPLARE DIN FRANȚA

M-am tot gândit dacă ar trebui să vă istorisesc o întâmplare din Franța; haideți că o scriu; ajunsesem cu autocarul pe Valea Loarei. Am coborât să mergem pentru început cu toții la o toaletă publică din apropiere (precizez că la ei toaletele publice sunt foarte curate). Așadar, am intrat într-o cabină și după nici un minut, dă buzna peste mine o domnișoară (ooofff!). Îi fac semne disperate că a greșit ușa, se afla în toaleta pentru bărbați; spre stupefacția mea, îmi spune că știa unde intrase, dar la femei era prea aglomerat și ea trebuia să se ușureze neapărat. Cât sunt eu de libertin în comportament, am rămas blocat, apoi instinctiv sau din politețe, m-am dat la o parte, ca să acord prioritate duduiței cu urgența. În asemenea situații, practic fără să-ți dai seama, privirea îți alunecă...mă rog, îți alunecă! De exemplu, de mult timp, privirea ei fixa „turnul meu de control”, iar ochii mei se pironiseră pe „pi...pista ei de aterizare”. În fine, am ajuns să ne cunoaștem, mi-a zis că o cheamă Ania, are 18 ani și e din Norvegia. La rându-mi, mi-am declinat identitatea și apoi i-am mărturisit că n-am făcut niciodată cunoștință cu cineva având chiloții-n vine. Mi-a răspuns cu seninătate că n-are rost să mă formalizez atât și-a făcut treaba pentru care venise și a ieșit. Nordicele astea n-au nici o inhibiție! În ceea ce mă privește, mi-au trebuit vreo două zile ca să-mi revin după șoc!

PRIMA OARĂ ÎN OCCIDENT

Am ajuns și eu, în sfârșit, în Occident. N-am să postez vreo poză sau vreun filmuleț, așa cum fac destui snobi și mârlani, ca să mă laud, ceva de genul: „Vedeți bă ce șmecher sunt eu, pe unde-am fost”? De parcă ei (sau ele) sunt primele persoane și ultimele care trec frontiera. Sunt mândru în schimb că și datorită luptei mele, cetățenii români pot călători oriunde în lume! Vă scriu doar că atunci când am coborât din avion și am făcut primul pas ACOLO, s-a produs ceva care de-a lungul vieții mi s-a întâmplat foarte rar: am început să...în fine, mi-a curs apă din ochi. Mă simțeam liber și descătușat, sigur pe mine și puternic. Cât mi-am dorit să ajung în Vest! Îmi amintesc că încă din clasa a IV-a îmi făceam planuri să fug din România! Dacă eu n-aveam motive, atunci cine avea? Franța e superbă, Parisul e minunat! În plus, deoarece vorbesc binișor limba franceză, m-am înțeles de minune cu oamenii aceia atât de primitori! Am fost și continui să fiu uluit! Câtă grandoare, câtă frumusețe, dar și câtă curățenie, ordine și disciplină! Deci se poate și așa...Dacă aș fi fost mai tânăr și n-aș fi avut problemele de sănătate...oricum, dacă eram sănătos, nici acum n-ar fi fost târziu. Așa însă, trebuia să mă întorc în România, țara complet și definitiv prăbușită. Parcă am trăit un vis, întrerupt doar de mesajele ce ni se transmiteau în stațiile de metrou, cum că trebuie să fim atenți la buzunare, genți și poșete fiindcă...ei bănuiți voi de ce, fiindcă niște compatrioți de-ai noștri mai închiși la culoare...I-am văzut și acolo, toți se fereau de ei, evitam să vorbim românește, ca să nu fim puși în aceeași oală cu infractorii și inadaptații ăștia înnăscuți, care nu știu decât să reclame și să acuze de fascism și discriminare. Dar dacă toți europenii ar începe să facă reclamații împotriva lor, vă dați seama câte milioane s-ar aduna într-o singură zi? În fine, să nu ne indispunem, a fost grozav, faceți ce faceți fraților, strângeți cureaua dacă trebuie, adunați bani să vedeți lumea bună! Așadar m-am întors mâhnit dar și cu o mică mângâiere: personalul hotelului la care-am stat, ne-a lăudat spunând că grupul de turiști români a fost cel mai civilizat dintre toți turiștii cazați acolo! Și erau fraților, de toate națiile: chinezi și ruși mai ales (nu scap de rușii ăștia nici în groapă!), norvegieni, germani, spanioli, italieni, evrei (hotelul era plin!). Mergeți fraților să vedeți Pământul ăsta minunat! Cât despre mine, e greu de crezut că voi mai putea pleca...rămâne să-mi duc crucea până la capăt aici, unde m-am născut!

ÎNCERCĂRI LITERARE (6)

Insula săracă

E o insulă-ncercată,

Cu oameni ce ştiu să tacă ;

Viaţa lor e blestemată

Tristă, fadă şi săracă.

Iar biserici în ruină

Îi veghează somnul parcă ;

Precum timpul ce-o să vină

Se zăreşte-n larg ... o barcă.

E-o vedenie frumoasă

Sau vreun dar adus de val ?

Barca, prea misterioasă

Acostează chiar la mal.

Şi străinii fac popas;

Nu sunt cunoscuţi pe nume,

Insularii au rămas

Oamenii pierduţi de lume.

Oaspeţii mai vizitează

Şi acum ca-n alte dăţi

Insula ce-nfăţişează

Un muzeu de-antichităţi.

Apoi pleacă duşi de barcă

Spre o altă viaţă,  poate,

Insularii mai încearcă

Să-şi închipuie de toate.

Şi ca un cortegiu-ntreg

Acum, ca de-atâtea ori,

Rodul câmpului culeg,

Sclavii insulei, minori.

Curtenii se-adună-ndată,

Logofeţii nou-veniţi

Servii, dornici de răsplată

Şi călăii travestiţi.

Alt şantier e în formare !

Construim noi Pantheonul ?

Linişte…cu vuiet mare

Calcă-n străchini faraonul.

Cu pantofii rău făcuţi

După vechea lui manie,

Lărgind cercul celor muţi

Şi-a uitat de meserie.

Cine spune-o vorbă-două ?

Soaţa lui duhovniceasă,

,,Astăzi plouă ori nu plouă...”

E prezicerea-i aleasă.

Veneratul vorbi tare

Clătinând rapid din mână :

,,Vreau acum o realizare

Ce în veci să ne rămână!

Ca să ducă la-mplinire

Ne-ntrecutul meu proiect

L-am ales cu chibzuire

Pe Sisif, ca arhitect”.

Şi plecă lăsând în urmă

O tăcere-apăsătoare,

Doar zidarii mai şoptiră

Doborâţi de-nfrigurare:

,,Chiar de-ar fi să se înalţe

Cel mai luminos castel

Noi ne temem că eroul

N-o să-ncapă nici în el”.

Peste timp ne-om aminti

Ce-n conştiinţe-o să se cearnă,

Dar nimic nu pare-a fi

Mai teribil ca … o iarnă.

Nu se poate-nchipui

Toată lumea e mirată,

Cum se poate vieţui

Pe o insulă-ngheţată ?

Întuneric şi nămeţi,

În bordeie, frig cumplit;

Vai de pruncii abia născuţi

Care încă n-au murit.

Şi nimic nu e-n hambare,

Strigă oameni condamnaţi.

Cine mai aude oare

Insularii-nfometaţi ?

Dar mai arde ca o torţă

O speranţă de salvare,

Insularii-n mâini au forţă

Şi în cugete răbdare…                                       

                                                                                               Constanţa, 21 iunie 1988 

Vă dați seama ce a urmat...între altele, m-au întrebat:  „Isplică” ce „însemnează” „poizia”  asta? Nu te mai potolești? Ce era de explicat? Toată lumea își putea da seama cine sunt „faraonul” și „soața lui duhovniceasă”! Consecințele au fost însă devastatoare pentru mine. Deși eram învățat cu reacții dure ale „LOR” împotriva mea, atunci s-au întrecut pe ei înșiși! Ceva fizic dar mai curând psihic s-a distrus în ființa mea; multă vreme n-am mai scris nimic, apoi am mai scris puțin și m-am oprit definitiv. De fapt, am ajuns eu să „calc în străchini” și mi-a trebuit ceva vreme să reînvăț să mă leg la șireturi...

                                       

ÎNCERCĂRI LITERARE (5)

                                                    Prostraţie

Doar mâna rece tremurând
Îmi pare că rămâne vie
Şi vântul, care mă îmbie
Să vreau să cred că totuşi sunt.
O mare de melancolie
Se-nchide-n trup ca în mormânt,
Iar gândul încă mai sfâşie
Tot ce-mi rămâne în cuvânt.
Din sufletu-mi în agonie
Se naşte altul, pe Pământ,
Învingător, dar şi înfrânt
Pleca-vor către veşnicie.

                                    Constanţa, 14-15 decembrie 2003