ÎNCERCĂRI LITERARE (6)

Insula săracă

E o insulă-ncercată,

Cu oameni ce ştiu să tacă ;

Viaţa lor e blestemată

Tristă, fadă şi săracă.

Iar biserici în ruină

Îi veghează somnul parcă ;

Precum timpul ce-o să vină

Se zăreşte-n larg ... o barcă.

E-o vedenie frumoasă

Sau vreun dar adus de val ?

Barca, prea misterioasă

Acostează chiar la mal.

Şi străinii fac popas;

Nu sunt cunoscuţi pe nume,

Insularii au rămas

Oamenii pierduţi de lume.

Oaspeţii mai vizitează

Şi acum ca-n alte dăţi

Insula ce-nfăţişează

Un muzeu de-antichităţi.

Apoi pleacă duşi de barcă

Spre o altă viaţă,  poate,

Insularii mai încearcă

Să-şi închipuie de toate.

Şi ca un cortegiu-ntreg

Acum, ca de-atâtea ori,

Rodul câmpului culeg,

Sclavii insulei, minori.

Curtenii se-adună-ndată,

Logofeţii nou-veniţi

Servii, dornici de răsplată

Şi călăii travestiţi.

Alt şantier e în formare !

Construim noi Pantheonul ?

Linişte…cu vuiet mare

Calcă-n străchini faraonul.

Cu pantofii rău făcuţi

După vechea lui manie,

Lărgind cercul celor muţi

Şi-a uitat de meserie.

Cine spune-o vorbă-două ?

Soaţa lui duhovniceasă,

,,Astăzi plouă ori nu plouă...”

E prezicerea-i aleasă.

Veneratul vorbi tare

Clătinând rapid din mână :

,,Vreau acum o realizare

Ce în veci să ne rămână!

Ca să ducă la-mplinire

Ne-ntrecutul meu proiect

L-am ales cu chibzuire

Pe Sisif, ca arhitect”.

Şi plecă lăsând în urmă

O tăcere-apăsătoare,

Doar zidarii mai şoptiră

Doborâţi de-nfrigurare:

,,Chiar de-ar fi să se înalţe

Cel mai luminos castel

Noi ne temem că eroul

N-o să-ncapă nici în el”.

Peste timp ne-om aminti

Ce-n conştiinţe-o să se cearnă,

Dar nimic nu pare-a fi

Mai teribil ca … o iarnă.

Nu se poate-nchipui

Toată lumea e mirată,

Cum se poate vieţui

Pe o insulă-ngheţată ?

Întuneric şi nămeţi,

În bordeie, frig cumplit;

Vai de pruncii abia născuţi

Care încă n-au murit.

Şi nimic nu e-n hambare,

Strigă oameni condamnaţi.

Cine mai aude oare

Insularii-nfometaţi ?

Dar mai arde ca o torţă

O speranţă de salvare,

Insularii-n mâini au forţă

Şi în cugete răbdare…                                       

                                                                                               Constanţa, 21 iunie 1988 

Vă dați seama ce a urmat...între altele, m-au întrebat:  „Isplică” ce „însemnează” „poizia”  asta? Nu te mai potolești? Ce era de explicat? Toată lumea își putea da seama cine sunt „faraonul” și „soața lui duhovniceasă”! Consecințele au fost însă devastatoare pentru mine. Deși eram învățat cu reacții dure ale „LOR” împotriva mea, atunci s-au întrecut pe ei înșiși! Ceva fizic dar mai curând psihic s-a distrus în ființa mea; multă vreme n-am mai scris nimic, apoi am mai scris puțin și m-am oprit definitiv. De fapt, am ajuns eu să „calc în străchini” și mi-a trebuit ceva vreme să reînvăț să mă leg la șireturi...