DESTINUL UNUI SPION - CAZUL ALEXSANDR LITVINENKO

OFICIALII DE LA LONDRA ȘI SERVICIILE DE SPIONAJ BRITANICE – ÎNTRE INCOMPETENȚĂ, PROSTIE SAU TROC MIZERABIL ?

Cazul Litvinenko își are multe semne de întrebare prin însăși evoluția sa și mai ales prin deznodământul său. Așadar, fișa persoanei ar fi în mare următoarea:

Născut: 30 august 1962, Voronej, Rusia

Asasinare: 23 noiembrie 2006, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

Părinţi: Valter Litvinenko, Nina Belyavskaya

Soții: Marina Litvinenko (căs. 1994–2006), Nataliya Litvinenko (căs. 1981–1994)

Copii: Sonia Litvinenko, Alexander Litvinenko, Anatoly Litvinenko

Frați/surori: Maksim Litvinenko

          În noiembrie 1998, Litvinenko și alți câțiva ofițeri ai FSB și-au acuzat superiorii în mod public pentru ordinul de asasinare a lui Boris Berezovsky. Litvinenko a fost arestat în martie 1999 sub acuzația de a-și fi depășit atribuțiile. A fost achitat în noiembrie 1999 și re-arestat din nou după care acuzațiile au fost retrase în 2000. S-a refugiat cu familia sa în Londra unde i s-a acordat azil politic. În Regatul Unit a lucrat ca jurnalist, scriitor și consultant pentru serviciile secrete britanice.

În timpul șederii în Londra, Litvinenko a scris două cărți: Blowing Up Russia: Terror from Within și Lubyanka Criminal Group, în care a acuzat serviciile secrete ruse de amplasarea unor bombe în apartamente și alte acte de terorism. De asemenea l-a acuzat pe Vladimir Putin ca fiind cel care a ordonat asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaya.

Pe 1 noiembrie 2006 s-a îmbolnăvit subit, iar moartea a survenit în câteva săptămâni, când se afla pe patul de spital. Cauza morții a fost iradierea cu Poloniu. Rusia a refuzat să-l extrădeze în Regatul Unit pe principalul suspect, Andrey Lugovoy, ceea ce a dus la răcirea considerabilă a relațiilor dintre cele două țări.

Cam așa ceva (și cam atât) se scrie (și se spune) despre soarta acestui nefericit. Aparent, totul s-a derulat în mod „fluent” și „așteptat”. Pentru mine însă, ca și pentru alții, au apărut o serie de întrebări, legate de felul în care britanicii –cunoscuți pentru scrupulozitatea și precizia lor, mai ales în astfel de situații- au înțeles să acționeze (mai bine zis, să nu acționeze). Concret, de ce atâtea erori, care s-au dovedit a fi fatale?

1.    Când un spion dezertează, el își asumă un risc enorm; în schimbul unor informații secrete (mai mult sau mai puțin prețioase) el hotărăște practic să înceapă o nouă viață, să „renască” (fără nici o exagerare). Nu mai spun că rușii pedepsesc cu o cruzime de neimaginat „defectarea” (trădarea). Se cunosc cazuri de agenți de-ai lor care -fie și numai acuzați de așa ceva- au fost spânzurați, arși pe rug…numai în România trădătorii sunt întâmpinați cu onoruri…dar să revenim:

2.    Dacă s-a luat decizia ca un asemenea om să fie primit în statul respectiv, atunci cei care au competență în domeniul Serviciilor Secrete trebuie –în primul rând- să-i asigure protecția și siguranța; ca să detaliez, imediat ce Litvinenko a pus piciorul pe pământ britanic, trebuia preluat cu maximă rapiditate și discreție și dus –la început- într-o casă conspirativă (orice Serviciu Secret din lumea asta dispune de astfel de locuri secrete).

3.    Prezența dezertorului într-o astfel de locație trebuie cunoscută de foarte puține persoane (cel mult trei-patru); logic, nu?

4.    Acolo, individul trebuie pus în legătură –în cel mai scurt timp posibil- cu un specialist (eventual cu mai mulți asemenea specialiști) care să-i recepteze și să-i evalueze informațiile pe care el era dispus să le ofere; și vă dați seama, că într-o asemenea situație, un spion „varsă” tot ce știe. Cale de întoarcere nu mai există!

5.    Apoi, tot în cel mai scurt timp posibil, agentului în cauză trebuie să „i se piardă urma”… DEFINITIV! Cum anume? Procedeele sunt multe și care mai de care mai ingenioase: de pildă, se recurge frecvent la operație estetică (operații, dacă e cazul). Adică respectivul „primește” altă față. Se cunosc multe astfel de cazuri…Urmează „confecționarea” unei noi identități (cu alte acte, domiciliu „nou-nouț”).

6.    Chiar și așa, dezertorul și familia sa rămân în evidența Serviciilor Speciale (se efectuează pază și supraveghere permanente, tocmai pentru a se evita absolut orice șansă de deconspirare și –pe cale de consecință- spre a se înlătura complet posibilitatea producerii unei tragedii).

Cum au procedat autoritățile britanice? Deoarece vina pentru acest asasinat o poartă fără discuție politicienii (Serviciile Secrete au acționat la ordinul acestora). Aici las cititorii să aprecieze…

Dezertarea lui Litvinenko („fuga”) a fost imediat și amplu mediatizată; ziare de cel mai mare tiraj au prezentat pe larg subiectul „explodând” efectiv, televiziunea l-a „prezentat” imediat cu lux de amănunte pe „eroul” care a trădat Rusia lui Putin, au urmat interviuri, fotografii peste fotografii, filmări în diverse ipostaze…pas cu pas! Să nu-și fi dat seama creierele luminate din guvernul Regatului Unit, aleșii din parlamentul acestei țări că omul respectiv era un spion (mereu cu sabia deasupra capului) și nu un fotomodel sau un star de cinema? Îmi amintesc că totul s-a transformat într-un bâlci…tragic! Până la urmă, nu experții contraspionajului britanic i-au schimbat fața, ci vechii lui colegi ruși din FBS, așa încât, pe patul de spital, urmare a iradierii, avea un chip de stafie; iar până la urmă a devenit într-adevăr…erou. Că însuși Putin a transmis ordinul de asasinat, e mai mult decât sigur; mai ales că –după cum s-a aflat mai târziu- agentul îl acuzase pe acesta de ceva foarte grav: pedofilie. Pe de altă parte, se știe că președintele Rusiei (indiferent cum se numește) a rămas tot un țar, poate tăia și spânzura în voie.

Dincolo de toate acestea însă, chiar așa de proști sunt conducătorii Marii Britanii? Nu cred! Nu vi se pare că mai curând a fost o tranzacție abjectă, un troc mizerabil cu viața unui om? Dacă urmăriți bine evoluția evenimentelor, vă puteți da seama că practic britanicii, prin tot ceea ce n-au făcut (dar mai ales au făcut) i-au „ghidat” pe ruși pe urmele dezertorului lor, realmente i-au invitat să-l pedepsească… adică să-l omoare! Cine știe ce „recompensă” a primit în schimb Marea Britanie!

Eu nu mă mir: după al Doilea Război Mondial, britanicii ăștia (și americanii) au făcut o odioasă tranzacție cu destinele a zeci de milioane de oameni din Europa de Est…știți nu?

Atunci de ce mai vor (tocmai acum!) să facă anchetă, să redeschidă „Cazul Litvinenko”? De ce atâta circ? Doar adevărul e limpede! 

ÎNERCĂRI LITERARE (7)

          Nu vă calmați, fiindcă eu încă mai scriu...iată ce a ieșit acum:

Ceasornicul azilului de bătrâni

Și totuși încă se aude

Ecou din suflete bolnave,

Mesaj-sentință de la rude,

Un val vuind printre epave.

Cu minutarul adormit

Pe strâmte căi  de vremi uitate,

Din multe trupuri ce-au pierit

A strâns o inimă ce bate.

Măsoară timpu-ncet și clar,

Între secunde trec destine,

Iar infinitu-i în zadar

Din ore-încearcă să se-mbine.

Perete strâmb și cenușiu

Cândva i-a fost proptea semeață,

Pulsa prin sine spirit viu

Și revărsa torent de viață.

Acum lumini și limbi și sferă

Clipesc arar și monoton,

Căci trecerea-ntr-o altă eră

Consumă-ncet și Ceasul-Om.

Urmează aici (ca și oriunde)

La-ndemnul nu se știe cui,

Doar inimile muribunde

Tânjind după bătaia lui.


                                                           Constanța, 21 ianuarie 2016

DIN NOU DESPRE REVOLUȚIONARII...FĂRĂ REVOLUȚIE

        Aș fi râs cu poftă în zilele acelea (deși în halul în care eram, numai de râs nu-mi ardea). Realitatea însă era de plâns. „Bucuroșii” urlau cât îi ținea gura: „Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu!”Doar că viitorul împușcat președinte nu mai deținea frâiele puterii în acele momente; se consumase deja episodul fugii sale de pe clădirea Comitetului Central cu elicopterul, așa cum văzuse o lume întreagă chiar la televiziunea națională! Cu alte cuvinte, fostul lider al PCR era...cât se poate de...„jos”. Atunci de ce mai strigau „întârziații” mei concitadini ceea ce strigau? Apoi, ca la o comandă (a nu se știe cui) schimbară cuvintele urlăturii cu altceva, probabil tot pentru a încerca să fie în ton cu adevărații revoluționari din alte orașe dar –așa cum v-ați dat seama- tot la „spartul târgului”: „Fără violență! Fără violență!” Cât eram de trist și abătut, auzind așa ceva m-a bufnit râsul. M-am apropiat de unul dintre cei mai „vocali” demonstranți și l-am întrebat: „Domnule, e penibil, de ce strigați așa ceva? Nu vedeți că organele de ordine vă lasă în pace?” Răspunsul a venit promt:„Păi dacă în toată țara s-a strigat așa, noi de ce să nu strigăm?”„Lămurit” pe deplin de explicația interlocutorului meu, asistam la „reprezentație”. Deodată, în dreapta mea s-a postat un individ corpolent și roșu ca racul, care țipa să-mi distrugă urechile. Că avea plămâni excelenți nu m-ar fi deranjat până la urmă, numai că, la fiecare sunet scos din gâtlej, persoana respectivă elibera mirosul puternic și  inconfundabil al băuturii noastre alcoolice tradiționale din prune; respectivul miros era accentuat periodic de câte un râgâit profund. Sufocat de  mireasma de neuitat, m-a luat amețeala și era cât pe ce să cad pe asfalt. Am reușit totuși (cu greu) să-mi păstrez echilibrul; mare ghinion: dacă aș fi căzut, poate deveneam și eu „rănit” în „revoluțiunea” de la Constanța. Până la urmă, am trecut pe partea opusă locului în care avea loc...chermeza. Apoi, m-am îndreptat spre casă, ferindu-mă mereu din calea (prea) multor „răniți” aflați în culmea fericirii.

          Și când mă gândesc că un individ a scris o...carte depre „Revoluția anticomunistă de la Constanța”; seamănă a glumă proastă, nu?

        Având în vedere aceste realități, care demonstrează parodia de revoluție ce a avut loc în orașul nostru, mă adresez direct impostorilor și oportuniștilor care –fără urmă de bun simț și fără rușine- și-au luat titlul de revoluționari și odată cu el s-au „înzestrat” cu atâtea și atâtea avantaje pe care nu le merită; mai precis:

-să spună fiecare dintre dvs. în ce a constat lupta revoluționară pe care a desfășurat-o în acele zile;

-concret, unde, când și cum ați luptat contra regimului comunist în decembrie 1989, ce forțe loiale lui Ceaușescu ați înfruntat?

-aveți un cât de mic indiciu că pe teritoriul orașului nostru au acționat grupuri de teroriști (de care unii dintre dvs. ați făcut atâta caz, pretinzând bineînțeles tot la „spartul târgului”, că v-ați luptat cu ei)? Când, unde și în ce împrejurări ați apărat orașul de teroriști?

-dacă nu găsiți nici un răspuns la întrebările de mai sus (cu alte cuvinte, dacă n-aveți ce răspunde) nu credeți că ar trebui să renunțați de bunăvoie la calitatea (falsă) de revoluționari cu care v-ați „împopoțonat” și –pe cale de consecință- la toate drepturile ce decurg din această calitate?Ar fi un semn că în străfundurile conștiințelor dvs. mai aveți totuși o fărâmă de onoare și cinste!

          Dacă de nimic nu vă pasă, gândiți-vă măcar la sutele de tineri care au pierit –prin alte părți- sub ploaia de gloanțe sau sub șenilele blindatelor pentru ca țara aceasta să (mai) aibă un viitor. Nu credeți că ați întinat destul memoria lor?