Mă văd silit să revin asupra unei chestiuni delicate, care într-o altă țară, cu altfel de oameni (mai demni, mai hotărâți), s-ar fi rezolvat de o mie de ori până acum. Nu mai e nici un secret pentru nimeni, că în România minoritățile -și mă refer la primele două ca număr de persoane- cea țigănească și cea maghiară- se manifestă într-o libertate absolută; din acest punct de vedere, țara noastră nu numai că a atins standardele impuse de normele europene în vigoare, dar le-a și depășit cu mult. O primă dovadă „sare în ochi”: Președinte al României este actualmente un minoritar, ceea ce într-o țară ca Ungaria (sau ca Germania!) s-ar putea întâmpla doar la Paștele Cailor...
În acest climat de dezmăț (pentru minoritățile etnice și nu numai), principiul respectării legilor a fost înlocuit cu principiul (periculos și adesea fatal pentru un stat): „fac ce vreau”. Am scris și argumentat despre -așa cum spunea cineva- „manifestările tribale” ale multor comunități de țigani (inadaptați social) din România. Ni se cere (chiar ni se impune) să-i „integrăm” pe acești indivizi în „rândul lumii”... Și eu care credeam că -atunci când societatea îți oferă toate condițiile de afirmare și manifestare pe toate planurile- tu ca individ poți și trebuie să te integrezi singur (n.n.-subl.n.), fără să te ia cineva de mână, să te ducă la chiuvetă să te speli, ori să aibă grijă în fiecare zi ca să nu rătăcești drumul spre școală...
Drept pentru care inaptaților cu pricina le-a intrat în cap că pot domina țara că pot face ceea ce poftesc și ceea ce le convine. Și cum să nu reușească în tentativele lor, dacă sunt lăsați să-și facă de cap! De ce oare?
Dacă în ceea ce-i privește pe țigani lucrurile au -să zicem- o conotație preponderent economică și socială, ei neconstituindu-și vreodată, aici în Europa, un stat al lor (au fost aduși de mongolo-tătari din N Indiei în sec. al XIII-lea și s-au răspândit apoi prin Europa), problema are alte nuanțe în ceea ce-i privește pe maghiari.
Și ei sunt migratori și asiatici origine (ajunși pe continentul nostru abia în sec. al IX-lea); numai că au reușit să-și creeze un stat în vecinătatea noastră (gândindu-mă la ce s-a întâmplat ulterior în relațiile româno-maghiare, era să scriu „din păcate”). N-am să mă opresc acum asupra modului, a căilor și mijloacelor barbare prin care cele șapte triburi ale lui Arpad și-au creat statul lor. Fapt e că de mai bine de un mileniu, relațiile româno-maghiare oscilează între proaste și foarte proaste din cauza unui teritoriu pe care ambele părți și-l dispută de atâta amar de vreme cu ardoare: Transilvania. Datorită îndelungatei stăpâniri maghiare asupra acestei provincii românești, (stăpânire pigmentată cu practici și metode ale oficialilor de la Budapesta asupra cărora de asemenea mă voi opri în articolele mele viitoare), pe teritoriul acestei provincii a rămas o minoritate maghiară care se cifrează astăzi la aproape 1,5 milioane de oameni. Se știe (dar nu se recunoaște decât foarte rar) că majoritatea acestor maghiari vor să plece în Ungaria (dar cu Transilvania cu tot). Spre deosebire de tratamentul cinic și inuman pe care guvernanții unguri l-au aplicat românilor din Ardeal (și din întregul Regat ungar), românii au dat dovadă (după 1918, anul încorporării Transilvaniei la Țara-Mamă) de toleranță, înțelegere și sprijin față de maghiarii ajunși între frontierele României; mărturie stau documente și fapte concrete. Fapte care de altfel sunt evidente, iarăși „sar în ochi”: noi nu am românizat numele niciunui maghiar, n-am obligat pe nimeni să-și abandoneze limba ori religia (spre deosebire de felul cum au acționat și mai acționează ei asupra a ceea ce a mai rămas din minoritatea română din Ungaria). Noi românii, am înțeles totdeauna că drepturile și obligațiile pe care le avem trebuie (subl.n.) să le aibă și ei. Cum au răspuns (și cum răspund!) extremiștii unguri, care nu sunt puțini, acestui climat de toleranță (veți vedea, excesivă) Așa cum au răspuns mereu: cu ostilitate vădită și crescândă, cu o atitudine revanșardă, arogantă și provocatoare. Iată o mărturie „vie” a disprețului, impertinenței și ticăloșiei la care se dedau mereu (și culmea, nici lor nu li se aplică nici o lege, cu alte cuvinte, nu pățesc nimic pentru ceea ce fac!)...
În prima imagine, numitul Csibi Barna îl spânzură simbolic pe unul dintre martirii luptei românilor din Transilvania pentru libertate și dreptate, Avram Iancu. Aveți impresia că acest eveniment s-a petrecut în Ungaria? Ei aș...a avut loc în inima României, la Miercurea Ciuc; și încă ceva: credeți că individul a fost pedepsit în vreun fel? Aiurea...
În cea de-a doua imagine, chiar de Ziua Națională a României, la 1 Decembrie, sunt arborate pe clădiri (publice!) drapele de doliu. Unde credeți că s-a întâmplat asta? În Ungaria? În Rusia? În România dragilor, la Târgu Secuiesc. Cine sunt făptașii? Au pățit ceva? Ei cum, se poate o așa încălcare de „drepturi”?
Aici îi întreb pe românii din Ungaria: de Ziua Națională a Ungariei, ar îndrăzni vreunul să atârne steaguri negre pe clădiri? Dacă ar face asta, ar mai ajunge (viu!) acasă?
Constatând și văzând atâtea, l-am întrebat pe un naționalist român (mare luptător chipurile, pentru unirea Basarabiei cu România, că tot sunt manifestațiile „Pro-Basarabia românească” zilele astea): „Voi nu sunteți în stare să-i stăpâniți pe ungurii și pe țiganii de aici, din România și vreți să-i stăpâniți pe rușii (chiar minoritari) din Basarabia? Credeți că sunteți în stare? Eu nu cred. Țineți neapărat să aveți vreun „pui de război” cu rușii, ca ăia în Ucraina? Sunteți pregătiți pentru așa ceva?” Mi-a replicat: „Nu, nu suntem”. I-am zis și eu apoi: „Știam că așa o să-mi răspunzi; de fapt, nu știu de ce am mai întrebat...voi nu sunteți pregătiți niciodată pentru nimic”. În cele din urmă mi-a spus: „Noi îl vrem pe acela care ne iubește așa cum suntem”.
Cu alte cuvinte, „suportă-ne așa cum suntem”...adică politica prostului.
Ba bine că nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu