Aveți mai jos o poză cu niște elevi adevărați, de la un liceu (pe atunci) adevărat, în vremuri când se „făcea carte” adevărată în această țară, când școala noastră era locul marilor noastre bucurii, dar și spațiul unor uriașe responsabilități! Nicicând nu va mai fi așa. O tempora, o mores!
.jpg)
Ce tineri eram, noi dar și distinsul nostru profesor de Științe Sociale, domnul Păcuraru Dumitru; vestea morții domniei sale m-a îndurerat profund...
.jpg)
Aici eram aproape toți, în fața intrării profesorilor; spre ușa aceea cât am fost în liceu, niciunul dintre noi n-a îndrăznit să se uite măcar! Și când mă gândesc că astăzi atâtea fufe și derbedei intră prin școli când vor, cum vor și pe unde vor mai ceva ca-n gară, mă apucă sila...
Se potrivește democrația asta la români (și la țiganii lor) ca șeaua pe vacă!
Îmi amintesc că într-o zi doamna dirigintă își uitase catalogul în cancelarie și, la un moment dat mi s-a adresat, spunându-mi: „Emile, du-te în Cancelarie și ia catalogul clasei”. Câteva momente am tăcut încurcat, apoi am recunoscut: „Doamnă dirigintă mă iertați, eu nu știu unde-i cancelaria”. „Cum mă, tu ești de atâta vreme aici, mai ai două luni și termini liceul și nu știi unde-i Cancelaria?” „Nu doamnă...” Nu râdea nimeni, cu siguranță mai erau mulți în situația mea, până la urmă s-a găsit o colegă care să mă (ne) scoată din încurcătură. Azi știți cum e: în mijlocul recreației, fără să bată la ușă sau să ceară voie măcar, apare în pragul Cancelariei câte-o tută sau câte un cioflingar, care (uitând chiar să dea bună ziua) îți urlă în urechi precum „căprarii” din Armată: „Aia de engleză vine azi la școală?”
Mai are sens vreun comentariu?
Îmi amintesc că într-o zi doamna dirigintă își uitase catalogul în cancelarie și, la un moment dat mi s-a adresat, spunându-mi: „Emile, du-te în Cancelarie și ia catalogul clasei”. Câteva momente am tăcut încurcat, apoi am recunoscut: „Doamnă dirigintă mă iertați, eu nu știu unde-i cancelaria”. „Cum mă, tu ești de atâta vreme aici, mai ai două luni și termini liceul și nu știi unde-i Cancelaria?” „Nu doamnă...” Nu râdea nimeni, cu siguranță mai erau mulți în situația mea, până la urmă s-a găsit o colegă care să mă (ne) scoată din încurcătură. Azi știți cum e: în mijlocul recreației, fără să bată la ușă sau să ceară voie măcar, apare în pragul Cancelariei câte-o tută sau câte un cioflingar, care (uitând chiar să dea bună ziua) îți urlă în urechi precum „căprarii” din Armată: „Aia de engleză vine azi la școală?”
Mai are sens vreun comentariu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu