CLARIFICARE: DE CE AM RĂMAS ÎN ROMÂNIA ?

            E nevoie să clarific ceva: nu sunt în Franța, m-am întors în România; acolo, oricât de bun ai fi într-un domeniu, oricât de apreciat, tot un apatrid rămâi...ești printre străini. Bine, pentru mine și mulți români mi-au fost niște străini; oameni pe care nu-i cunoșteam măcar mi-au fost profund ostili (n-am înțeles și nu voi înțelege niciodată de ce). Oricum, în România am o casă (la care, alături de părinți, am muncit și eu). Munca a fost dificilă și îndelungată! Scriu asta ca să le „dau peste nas” anumitor rubedenii dinspre tată care râvnesc la ceea ce nu e al lor. De fapt, acele rubedenii n-au trăit toată viața decât din cerșit, jecmănit și pomeni. Ce să-i faci, neamuri și „neamuri” proaste. În rest, cimitirul e aproape (la două stații de autobuz), iar nici acolo nu voi fi singur, ci cu bunicii mei. Mai ales că ne-am lărgit „spațiul locativ” (am mai făcut un cavou). Acolo, departe, măcar are cine (și unde) te îngropa?

AMINTIRI...FRUMOASE AMINTIRI

       Aveți mai jos o poză cu niște elevi adevărați, de la un liceu (pe atunci) adevărat, în vremuri când se „făcea carte” adevărată în această țară, când școala noastră era locul marilor noastre bucurii, dar și spațiul unor uriașe responsabilități! Nicicând nu va mai fi așa. O tempora, o mores!

     

             Ce tineri eram, noi dar și distinsul nostru profesor de Științe Sociale, domnul Păcuraru Dumitru; vestea morții domniei sale m-a îndurerat profund... 

 

     Aici eram aproape toți, în fața intrării profesorilor; spre ușa aceea cât am fost în liceu, niciunul dintre noi n-a îndrăznit să se uite măcar! Și când mă gândesc că astăzi atâtea fufe și derbedei intră prin școli când vor, cum vor și pe unde vor mai ceva ca-n gară, mă apucă sila...

             Se potrivește democrația asta la români (și la țiganii lor) ca șeaua pe vacă!
             Îmi amintesc că într-o zi doamna dirigintă își uitase catalogul în cancelarie și, la un moment dat mi s-a adresat, spunându-mi: „Emile, du-te în Cancelarie și ia catalogul clasei”. Câteva momente am tăcut încurcat, apoi am recunoscut: „Doamnă dirigintă mă iertați, eu nu știu unde-i cancelaria”. „Cum mă, tu ești de atâta vreme aici, mai ai două luni și termini liceul și nu știi unde-i Cancelaria?” „Nu doamnă...” Nu râdea nimeni, cu siguranță mai erau mulți în situația mea, până la urmă s-a găsit o colegă care să mă (ne) scoată din încurcătură. Azi știți cum e: în mijlocul recreației, fără să bată la ușă sau să ceară voie măcar, apare în pragul Cancelariei câte-o tută sau câte un cioflingar, care (uitând chiar să dea bună ziua) îți urlă în urechi precum „căprarii” din Armată: „Aia de engleză vine azi la școală?”
                 Mai are sens vreun comentariu?