ÎNCERCĂRI LITERARE (4)

                                          Dragoste la apus

Te-am regăsit în tot ce-i viu,
Gândeam că te cunosc, sau poate
E vina mea, că nu mai ştiu
Să retrăiesc acestea toate.
Au renăscut ca din pustiu,
Din timpuri vechi şi demodate
Iubirile de mai târziu
Pe care le credeam uitate.

Mai vreau să simt, mai ştiu să sper,
Mai poate inima să doară
Când implorându-te îţi cer
Să fii a mea, ca prima oară ?
Şi-acelaşi dulce, greu mister
Pe-al vieţii drum să ne răsară,
Noi să-l veghem, când efemer
Se-nalţă, şi apoi coboară.

Nu ne-om mai pierde ca atunci
Când ne credeam aşa departe
Încât dădeam lumii porunci
Chiar pentru dincolo de moarte.
Numai o vorbă să-mi arunci,
Căci multe-ar fi acum, deşarte,
Să ne strigăm ca nişte prunci,
O stea de grijă să ne poarte.

Pe ţărmul mării cunoscut
Spuneam, privind spre zări albastre,
Că Universul a-nceput
Cu noi şi visurile noastre.
Azi, ridicăm spre nevăzut
Un cânt, din suflete sihastre
Spre dragostea ce s-a născut
Demult, pe unul dintre astre.

                      Constanţa, 21-28 decembrie 2003

ÎNCERCĂRI LITERARE (3)

Pastel

Şiraguri, stele reci se sting

În strai de abur mişcător,

Cu razele pământu-ating

Îl mângâie şi apoi mor.

Intimităţi nu mai au loc

În iarna noastră nucleară,

Pribegii doar aprind un foc

Să mai alunge câte-o fiară.

E îngheţat şi nu-s ninsori,

Chiar dac-ar fi, ce ne mai pasă ?

Din noapte, searbede culori

Peste natură văl îşi lasă.

O iarnă chiar contemporană

E-aceeaşi câte-au fost în veac:

Un deget apăsat pe rană

O boală fără nici un leac.

De cât pustiu ne-am tot ferit

Acum îl vom avea în faţă

Şi vom simţi cum a pierit

O viaţă, după altă viaţă.

Un alb de-o falsă puritate

Seduce vreun sentimental,

Dar totul e-o infirmitate

Din albul rece de spital.

Şi vânturi aspre bat să doară

Cu zvonuri triste, sugrumate,

Pe când iertare vor să-şi ceară

Copacii, cu ramuri plecate.

E iarna o-nchisoare plină

În care parcă se adună

Toţi vinovaţii fără vină

Ce-mpart din culpa lor comună.

Constanţa , 1-4 februarie 1989

ÎNCERCĂRI LITERARE (2)

Marşul emigranţilor

Poate-i rău sau poate-i bine

Dacă multe nu se ştiu

Din pierdutele destine

Rătăcite în pustiu.

Ce de lume calcă rar

Drumul, presărat cu piatră,

Căutându-şi în zadar

Locul ei, cu tot cu vatră.

Mersul greu şi apăsat,

Iluzoriu şi solemn

O mulţime a purtat

Pe picioarele-i de lemn.

Cruciada de apoi

Într-o lume prea modernă

Se sfârşeşte pentru noi

Doar în liniştea eternă.

Uniforme cenuşii

Nu mai ştiu ce să ne mintă

Ca să nu putem greşi

Drumu-acesta, fără ţintă.

Iar planeta e-aşa grea,

Ori prea lată, ori prea lungă,

De-am străbate-o n-ar putea

Viaţa noastră să ne-ajungă.

Întuneric, soare, frig,

Cei răniţi cad în genunchi,

Nu mai pot nici să vă strig

Mamă, tată, frate, unchi.

Câţi am fost, câţi am rămas,

Cine să mai ştie oare

Dacă nerostitul glas

Chiar şi el, tăcut, ne doare ?

Sângele ţâşneşte des

De pe mâini sau dintre pleoape,

El trasează drumu-ales

Din aproape în aproape.

Şi măcar dacă am şti

Când e mâine sau e azi

Timpul nu ni s-ar topi

Într-o viaţă de nomazi.

Cad femei cu fruntea-n lut

Apucând cu disperare

Pruncul gol, abia născut

Să-i dea ultima suflare.

Tot umblând din ţară-n ţară

Vămile ni s-au închis,

Lumea are colţi de fiară

Şi nu porţi de paradis.

Dintre toate câte-am vrut

Prea puţin mai putem face,

Dacă totul e pierdut

Să murim cu toţi, în pace.

Sufletele de pribegi

Către-nalt să unduiască

Fremătând codrii întregi

Lângă patria cerească.

Constanţa, 14-24 august 1996

ÎNCERCĂRI LITERARE (1)

         Dacă tot s-au supărat rușii și maghiarii pe mine fiindcă susțin adevărul istoric (iar lor acesta le stă-n gât), m-am decis să postez câteva din încercările mele „scriitoricești”. Am fost nehotărât, am zăbovit îndelung, dar până la urmă am concluzionat: „N-ar trebui să-mi fac publicitate”; apoi: „Și ce dacă vor râde de mine”? Atunci mai scriam, acum mi-e din ce în ce mai greu să-mi duc zilele...

        Așadar...

Poveste orientală

Vulcanic erupe din soare

Potop ucigaş de rubine,

Pe apă se-aştern argintare

Iar cerul se pierde în sine.

Ţâşnind ca din loc de izvoare

Spre ţărm, e un val care vine,

Din tragica, aspră, vâltoare

S-arunce podoabe-n ruine.

Palatul urzind sărbătoare

Ascunde aceleaşi destine

Din specia celui ce moare

De-atâta miracol de bine.

În mantia lor sclipitoare

Trec regi, cunoscuţi de oricine,

I-aşteaptă prin lungi coridoare

Vasalii, deprinşi să se-ncline.

Cu pieptu-ncărcat de odoare

Alături de ei sunt regine

Gustând din a vieţii savoare

În zilele-acestea senine.

Din jilţuri zâmbesc visătoare

Cu ochii spre mesele pline

Ştiind că această splendoare

Cât lumea e lume, va ţine.

Şi slugile vin răbdătoare,

Omagii pe rând să decline,

Dar vorbele stinse-n rumoare

N-ajung la urechile fine.

Fug robii scăldaţi în sudoare

Să fie carafele pline

Pe faţă având o paloare

De ură, dispreţ şi ruşine.

Căci fastul e doar o culoare

Ce-mpinge la jocuri meschine,

E vorba curată ce doare

Nespusă-ntre multe suspine.

Iar viaţa-i decât o favoare

Făcută de forţe divine,

Moneda cea fără valoare

Respinsă în târguri străine.

Constanţa , 10-15 aprilie 1989