duminică, 18 decembrie 2022

CE DEPARTE SUNTEM NOI DE TINE DRAGĂ SCHENGEN...

     Chiar credeați că ne va fi ușor cu intratul ăsta în Schengen? Știți care e adevăratul motiv pentru care nu ne primesc? Sărăcia lucie din România, care strivește mai bine de două treimi din populația țării. Un asemenea fenomen grav și perpetuu generează alte fenomene la fel de grave: corupție până la cele mai înalte niveluri ale societății, criminalitate organizată, nemulțumiri și tensiuni sociale permanente. Mai ales, e știut faptul că 40% dintre migranți se „revarsă” spre Occident dinspre Ungaria, iar alte 40% vin dinspre Serbia. Așa că -la drept vorbind- dacă ar trebui sancționat un stat pentru lipsa de control asupra acestui fenomen, ar trebui să fie sancționat statul ungar. Numai că, știți deja cum e cu Ungaria asta...„apostolică”: e primită peste tot, cu ochii închiși, fără nici o verificare; statul maghiar nu trebuie să îndeplinească nici un fel de condiții. La mijloc e și o (nouă) ofensivă politică a catolicismului.
Migrația normală nu sperie pe nimeni, dar pe aici nu mai e nevoie să vină disperați afganii și irakienii, fiindcă noi înșine asistăm la un catastrofal și permanent exod: peste 5 milioane de români și-au părăsit țara; și pleacă mereu. Ori, se știe, nu fuge nimeni de la bine. Ce încredere să mai aibă Occidentul în noi dacă -spre exemplu- ești invitat la o cununie, îndrăznești să iei trenul și ajungi la botezul copilului cuplului respectiv? Cum să te mai înțeleagă lumea civilizată dacă la noi, ca să îți rezolvi cea mai neînsemnată problemă, trebuie să dai șpăgi astronomice pe la fel de fel de instituții ale statului, care -culmea- ar trebui să te apere și să te protejeze? Pe unde să îți afli pacea și liniștea, dacă tocmai atunci când nu pricepi nimic ți se fură și zahărul din ceai? Să mai ne amintim cum imediat după 1989, găști mari de infractori înrăiți din țara aceasta (țigani și români) au invadat Apusul, provocând acolo un adevărat șoc, comparabil cu efectul avut de trecutele invazii barbare? E clar că nu suntem de Schengen! Nu se știe când vom fi (sau dacă vom fi vreodată)...
Pe de altă parte, chiar credeți că Austria a acționat singură, de capul ei? Toată lumea știe că mai mereu, statul ăsta austriac și-a „pliat” politica externă după aceea a surorii ei mai mari, Germania. Pentru că, să nu-mi spuneți că germanii ne vor în Schengen...sau olandezii...sau alții...sau cam toți. Dacă era nevoie de trei voturi contra, fiți convinși că s-ar fi găsit urgent trei țări care ar fi votat împotriva noastră. Am mai scris că e greu să mai sperăm ceva de la Occident, deoarece acolo nu ne vrea nimeni. Din anumite puncte de vedere, au dreptate; dar, colac peste pupăză, românii mai au un defect de neacceptat în viziunea Apusului: marea majoritate sunt ortodocși!
Vesticii s-au păcălit o dată (în 2007, când ne-au primit târâș în UE). A doua oară nu mai ține păcăleala...

DECEMBRIE AL AMINTIRILOR NOASTRE (AL UNORA DINTRE NOI)

Decembrie... altă comemorare... pretinsa revoluție. Pentru mine, încă mai devreme. În 1987, aveam 20 de ani. Atunci protestam (încă o dată) contra lui Ceaușescu. Era multă lume acolo, la Facultatea de Istorie din București. Credeam că se vor ridica toți. M-a susținut unul singur. În timp ce vorbeam, am fost lovit puternic în cap din spate. Pe urmă totul s-a învăluit în ceață. Apoi, mi-am dat seama că o namilă de securist mă târa pe ciment. Altă namilă îl târa pe colegul meu. M-am întrebat mereu, ce s-a întâmplat cu colegul meu: mai trăiește? Pe urmă, beznă. Mă gândeam că am scăpat, adică am murit sau oricum că eram aproape de moarte. N-am avut norocul ăsta. Cimentul rece și umed. Eram într-o hrubă sau într-un beci. Oare aveam să mai văd lumina soarelui? La un moment dat nici loviturile nu le mai simțeam dar constatam îngrozit că nici nu mă mai puteam mișca. Dacă scap cu viață și rămân paralizat? Dacă nici măcar nu am să mai pot să mă sinucid? Fiindcă paralizat nu voiam să trăiesc. Și când te gândești că acum atâția ratați îl plâng pe tovarășul. Au trecut atâția ani... am îmbătrânit. Ciudat, acum nu mi-a mai rămas în gând, ca din alt timp, decât glasul blând al bunicii mele, care chema un copil de la joacă. Oare acel copil eram chiar eu?