ROMÂNII, RUȘII, UCRAINIENII ȘI OCCIDENTUL

        Ce mare dreptate avea acela care spunea că politica e o...mă rog, e ca o femeie ușoară. Observați cum se înghesuie Occidentul (în frunte cu americanii și britanicii) să „sprijine” Ucraina. Dar Occidentul nu vede (adică se preface că nu vede) atâtea aspecte și detalii deloc de neglijat despre răsfățata lui de moment, Ucraina.

1. Clica aflată la conducerea acestui stat în frunte cu comediantul Zelenski și-a suprimat cu violență orice opoziție politică.

2. Drepturile omului sunt în mod repetat și cinic încălcate în statul vecin.

3. Ucraina ocupă astăzi teritorii care de fapt (și de drept) nu-i aparțin. Părți ale Moldovei noastre au fost făcute cadou Ucrainei de către Stalin în august 1940; e vorba de Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Sudul teritoriului dintre Prut și Nistru (Bugeacul). Pe de altă parte, în 1948, U.R.S.S., cerea în mod imperativ României Insula Șerpilor, un teritoriu mic ca întindere, dar deosebit de important din punct de vedere politico-strategic, întrucât stăpânirea ei asigură controlul asupra întregului bazin al Mării Negre. Aici, menționez că în  conformitate cu Tratatul de Pace de la Berlin (1878) această insulă, împreună cu Dobrogea și Delta Dunării, intrau în componența statului român. Însă, ca și în iunie 1940, cu Basarabia și Bucovina de Nord, în 1948, țara noastră a fost silită să cedeze. 

         Pe de altă parte, în 1954, conducătorii de la Moscova au dat „spre administrare” Ucrainei Peninsula Crimeea, locuită în proporție de 75% de etnici ruși. Restul de 15% sunt tătari și abia 10% dintre locuitori sunt ucrainieni. Se pune întrebarea: de ce conducătorii de la Kremlin au făcut acest gest, care s-a dovedit ulterior a fi o mare eroare politică. Aceasta cu atât mai mult cu cât rușii numai mărinimoși nu sunt. Atunci (în 1954) se împlineau 300 de la încheierea păcii de la Pereiaslav prin care Ucraina ieșea de sub stăpânirea Poloniei și „se unea pentru vecie” cu Rusia; ca atare, s-a considerat de către ruși, că ucrainienii ar trebui să fie răsplătiți! Cât a durat „vecia” asta se vede acum...

        Anul 1991 a a adus cu sine destrămarea Uniunii Sovietice. 

   Ca și alte republici ale fostului Imperiu bolșevic, Ucraina și-a declarat independența. Din păcate însă, noul stat ucrainean nu s-a mulțumit cu atât: el s-a proclamat, cu de la sine putere,  prin liderii săi politici, moștenitorul tuturor teritoriilor din această zonă ale fostului imperiu rusesc. Așadar, Bucovina de Nord și Bugeacul au fost anexate la noul stat (independent...) Ucraina. Apoi, tot în acel an (1991) și din nou fără niciun drept, Ucraina a ocupat Insula Șerpilor. Din partea autorităților române, n-am sesizat nicio ripostă. 

4. Minoritățile din Ucraina (rusă, poloneză, română, maghiară) sunt supuse unui regim brutal de deznaționalizare, care nu a existat acolo nici măcar pe vremea sângerosului dictator Stalin.  Drept argument, în acel timp, în Bucovina de Nord (ocupată azi ilegal de ucrainieni) se instituise ca limbă oficială limba română. Acum clasele cu predare în limba română sunt închise. Limba română este practic interzisă în statul vecin, de parcă  ea însăși ar fi purtătoarea virusului Covid. Liderii de la Kiev susțin, plini de ipocrizie pentru minorități „măsuri în oglindă” cu acelea luate față de ucrainienii din statele vecine. Adică, după logica lui Zelinski și a ultranaționaliștilor lui, ar trebui să trecem și noi la deznaționalizarea ucrainienilor din România! Față de aceste fărădelegi evidente, Occidentul doarme în cizme (ca de obicei). 

5. Nu este adevărat că rușii ar fi vinovați de declanșarea actualului război cu Ucraina. Vinovați sunt șefii de la Kiev cu politica lor duplicitară, xenofobă, exclusivistă. Astfel, dacă în cazul celorlalte minorități, ucrainienii nu au primit replica meritată, cu rușii nu le-a mers. Etnicii ruși, majoritari în cele două regiuni (Donețk și Luhansk) au protestat vehement contra tendințelor tot mai evidente de deznaționalizare din partea ucrainienilor. Așa s-a ajuns la conflict armat, deoarece rușii de acolo, fiind -la un moment dat- în pericol de a fi exterminați, au cerut ajutorul Moscovei. Rușii sunt totuși ruși, nu sunt români, să te poți juca până la infinit cu viețile lor!

6. O vină foarte mare pentru situația gravă la care s-a ajuns, poartă oficialii de la Washington, care au încurajat tot timpul măsurile antirusești luate de ucrainieni; instructori militari britanici se găseau în Ucraina cu mult înainte de începerea războiului. De fapt, la izbucnirea conflictului, ei au fugit primii. Ce căutau acolo? Politicienii de la Kiev pregăteau „marea lovitură”: dacă Rusia nu mai e ceea ce era prin anii 50-60 ai secolului trecut, (gândeau ei) ce-ar fi să intre Ucraina în  NATO? Acesta a fost marele obiectiv, pe cartea asta au mizat Zelenski și ai lui. Aici, ucrainienii au arătat întregii lumi că sunt duplicitari, xenofobi și ingrați (după ce au fost pomanagii). Chiar credeau ucrainienii ăștia (dar și americanii) că rușii vor accepta prezența în NATO a fraților lor mai mici, cei nerecunoscători? Mai ales, că de multe ori, de la Kremlin se auzea un apel-avertisment cât se poate de clar și serios: „Nu mai acceptăm înaintarea spre Est a NATO, nici măcar cu un pas!” Oare americanii și verii lor britanici sunt surzi?Sau vor neapărat să se declanșeze un război nuclear? 

      Nu vreau să devin avocatul cuiva, dar -având în vedere realitatea- de ce este demonizat Putin și ridicat în slăvi Zelenski? De asemenea, nu doresc să fiu acuzat de subiectivism, deoarece se zice că un stră-străbunic al actualului președinte rus se numea Putină (prin rusificare a devenit Putin) și ar fi fugit în Rusia  din Moldova, alături de Dimitrie Cantemir, cel învins de turci la Stănilești, în 1711.   

7. Ca să nu-mi aud vorbe, n-am fost, nu sunt și nu voi fi filorus; bunicul meu dinspre mamă, care a luptat la Cotul Donului ca să scape România de bolșevici, s-ar răsuci în mormânt. Trebuie însă să respectăm adevărul.  

       Luat la întrebări de un francez i-am spus: „Domnule, noi românii trebuia neapărat să intrăm în NATO. Ce tot vorbiți de Ucraina asta? Dumneata știi că în trei sute de ani, rușii au invadat teritoriul românesc de 12 (douăsprezece) ori? Și Vestul n-a mișcat măcar un deget, niciodată! Aproape jumătate de secol, americanii au urmărit pasivi cum rușii (secondați de frățiorii lor ucrainieni, cu care s-au pupat atât în c...) au făcut ce-au vrut în Europa de Est și Centrală. Ba chiar până nu demult, a persistat în opinia publică occidentală în general (în cea americană în special) punctul de vedere potrivit căruia, rușii trebuie lăsați să facă ce vor în Europa de Est, deoarece o țară atât de mare e normal să aibă sub autoritatea sa un spațiu geografic (și politic) cât mai întins. Voi vesticii, tot așa ați tolerat  mai înainte, ca și Hitler să aibă „spațiu vital”. A fost nevoie ca dictatorul nazist să vină chiar împotriva voastră ca să începeți să acționați”.

       Oare acum și Ucraina are nevoie de „spațiu vital”? Cu ajutorul americanilor ar putea să-l obțină? Noi ne vom putea apăra?

          Mai ales, că în România există patru categorii sociale dominante:

a) Lașii (cei mai mulți) - ăștia dacă ar putea, ar trăi într-o cochilie sau într-un sertar până la moarte.

b) Oportuniștii - mulți și ăștia, majoritatea cu trecut politic dubios, dar pe care știu foarte bine să-l ascundă; sunt mereu în prim-plan, fiindcă se orientează de fiecare dată „după cum bate vântul”. De aceea, cad mereu în picioare ca pisica.  

c) Ratații - sunt cei care plâng continuu după Ceaușescu; au devenit din ce în ce mai vocali și mai îndrăzneți, pe măsură ce capitalismul în varianta lui românească, dă semne de moarte clinică.

d) Asocialii - sunt incapabilii de adaptare din trecut și din prezent; capitalismul eșuat din România a produs asocialii lui. Unii sunt de-a dreptul de temut deoarece -nefiind buni de nimic- s-au grupat în clanuri mafiote. Astfel au devenit experți în înfăptuirea de infracțiuni. Beneficiind de protecție și complicitate până la cele mai înalte sfere ale puterii politice, mulți dintre ei sunt intangibili. 

          Am studiat bine cele patru categorii din societatea românească; răsuflu ușurat...nu fac parte din niciuna dintre ele. Sunt însă parte dintr-un grup minuscul, fără nume și pe cale de plecare din România sau -în cazul unora ca mine- pe cale de dispariție. Poate e mai bine și mai liniștitor așa...

       În ceea ce mă privește, sper că -dacă va fi să fie- a treisprezecea invazie rusească în România, va fi cu ghinion...pentru ei. 

EU ȘI CEAUȘEȘTII

        Scriu acum pentru toate capsomanele și toți capsomanii pe care îi aud tot mai des șușotind pe lângă mine. Așadar, insuficienților mintali: 

1.Nu eu l-am omorât pe Nicolae Ceaușescu. În această ordine de idei, dezmint încă o dată cu hotărâre și un anumit zvon pe care din păcate l-au lansat chiar unele dintre neamurile mele, cum că mi-aș fi lovit bunica. În realitate, nimeni nu a putut sesiza nici cel mai mic semn de agresiune. Eu i-am adorat pe bunicii mei; însă doar pe aceia dinspre mamă, întrucât cei dinspre tată nu m-au putut suferi (fiindcă nu aveam „sângele” lor, eu fiind înfiat). Zvonul a fost însă înadins răspândit ca să abată atenția de la faptele unei rude (homosexual și cleptoman). De fapt, cu toate că multe persoane mi-au făcut rău cât pentru cinci vieți, nu am ucis pe nimeni (deocamdată...). În concluzie, cel puțin până în momentul când scriu aceste rânduri, pot afirma cu tărie că NU SUNT UN CRIMINAL. De felul meu sunt un om pașnic și care își vede de treaba lui, dar nu sfătuiesc pe nimeni să mă provoace; habar nu aveți cât rău pot să fac!

2.Am fost de acord ca Nicolae Ceaușescu să fie lichidat imediat ce se putea face acest lucru. Mă veți întreba de ce. Las la o parte faptul că acest individ era un megaloman și un paranoic. Așa că aceia care l-au propulsat în funcția supremă în statul român sunt la fel de vinovați ca și el (dacă nu mai vinovați). Era evident că acest semianalfabet nici măcar nu visa să ajungă acolo unde ajunsese! De fapt, pentru acești indivizi plictisiți prea de timpuriu de școală (în cazul lui în clasa a IV-a primară) refulările și complexele de inferioritate apar frecvent și cu inimaginabilă violență. Mai mult, asemenea indivizi (drastic) limitați intelectual țin mereu să „demonstreze” că ei sunt de fapt...deștepții. Iar celorlalți nu trebuie să li se ofere decât alternativa de a-i asculta și de a-i urma orbește. De aceea, am protestat împotriva lui Ceaușescu în mod public, cu vehemență, în repetate rânduri, motiv pentru care am și plătit foarte scump. Am și declarat (nu o dată) că dacă aș fi fost prin preajma lui n-ar fi apucat să conducă țara asta nici măcar zece ani. Eram dispus să mă sacrific, să merg până la capăt! Deunăzi, când mă băteau zeloasele lui slugi, am strigat: „Ei bine, împușcați-mă pe mine, dar împușcați-l și pe el!”. Așadar, insuficienților, n-am apucat să-l omor eu...

             Menționez că bunica mea dinspre mamă s-a născut chiar la Scornicești, localitatea de baștină dictatorului. Acolo mai avem neamuri.

       Ceaușescu trebuia să fie ucis, pentru că -în acele momente de cumpănă din decembrie 1989- România se afla la un pas de Război Civil. 

        Despre Elena Ceaușescu refuz să scriu măcar azi, întrucât mi-am propus să am în atenție indivizi care -măcar de departe- seamănă aoameni și nicidecum a alte specimene.

       Nu mi-am putut imagina vreodată că acest dictator nemilos a putut să aibă atâția susținători, ticăloși fanatizați, indivizi de cea mai joasă speță dispuși chiar să moară pentru el. Parcă ieșeau din pământ! De aceea afirm cu tărie că ipoteza intervenției „teroriștilor din afară” este în bună măsură falsă (sau oricum, de importanță secundară). Teroriștii cei mai numeroși, mai duri și mai cinici au fost TOT ROMÂNI. Se știe că Nicolae Ceaușescu avea demult pregătită o Securitate a lui, personală, dispusă să-și apere stăpânul până la sfârșit. În concluzie, a fost (ca de atâtea ori în Istoria noastră) un război...româno-român. Pentru toți înfocații avocați ai tiranului, repet: cel care a dat ordin să se tragă asupra demonstranților de la Timișoara, a fost chiar Nicolae Ceaușescu (devenit așadar și un odios asasin).  E adevărat că vecinii noștri (în special ungurii) ar fi vrut să profite de situație și să ocupe Transilvania. Riscau însă să provoace o criză majoră, dacă ar fi acționat astfel, iar Marile Puteri nu doreau (atunci) acest lucru.  Nu întâmplător, după ce cuplul prezidențial a fost omorât, împușcăturile au încetat ca prin farmec în toată România. Criminalii lui Ceaușescu au încetat (temporar însă) teroarea. După o scurtă perioadă de...conservare, ei au revenit impetuos în arenă și nu oriunde, ci în prim-planul vieții politice. La ora actuală, unii sunt în lumea celor drepți, dar au rămas odraslele lor, care au aceleași apucături (din păcate). Frustrarea domină prin multe locuri, întrucât și astăzi vechii politruci și asasini se plimbă pe sub nasul oamenilor cinstiți. Ei bine, la noi la Constanța, nu se poate vorbi în asemenea termeni, deoarece aici n-a fost nici o revoluție. Am fost câțiva dinainte de 1989, dintre care unii vizitau cam des Consulatul Sovietic din localitatea noastră. De ăștia nu avea curajul să se atingă Securitatea. Nu-i nimic, se răzbuna mai cu convingere pe noi, ceilalți. De aici și până la a considera „Constanța oraș martir” (așa scrie pe o plăcuță de intrare în oraș) e cale (prea) lungă. După cum stau și mă întreb de unde și când au apărut cei 1.000 de...revoluționari constănțeni? Mai ales că...știți unde îl sfătuiau apropiații pe Ceaușescu să se stabilească, atunci, în decembrie 1989? Ați ghicit, la Constanța, pentru că mai-marii Partidului Comunist primiseră rapoarte clare și sigure că aici nu se...întâmpla nimic! Bine că măcar eu nu fac parte din turma de lași...

     În schimb, într-o vreme se făcea un comerț înfloritor cu certificate de revoluționar, care începuseră să se vândă precum acadele la colțul străzii. Cât de oportunist (mai bine-zis de nemernic) poți să fii ca să profiți și într-o astfel de situație? 

      Ați înțeles deci de ce mă revolt atunci când îi aud (mult prea des) pe ratații ăștia zicând: „Voi l-ați omorât pe Ceaușescu, criminalilor! Ce bine era pe vremea lui.”

       De unde atâta bine? Voi mai scrie despre „binele” ăsta.

       Adevărul e că la noi și socialismul a fost un eșec total; capitalismul e la fel. Am încercat de multe ori să spun și să explic: nu capitalismul e de vină, oamenii care-și bat joc de el sunt vinovați. Capitalismul este cea mai viabilă, mai adaptabilă și cea mai umanistă dintre orânduiri.

      Oare într-adevăr noi românii suntem mereu niște incapabili, niște inadaptați, niște veșnic eșuați?