ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI DIN CADOURI...(4)

      Vă rămăsesem dator cu o hartă, aceea care reprezintă teritoriul românesc cotropit de ucrainieni, numit Insula Șerpilor.

       Precizez că prin Tratatul de la Berlin (1 iulie 1878), Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor intrau în componența statului român (adică acolo unde le era locul). 

       Situația s-a menținut neschimbată până în 1948, când țara noastră a fost silită să cedeze acest pământ Uniunii Sovietice; operațiunea s-a realizat prin semnarea unui simplu...proces verbal de „predare” a insulei! Culmea cinismului, pe acel petec de hârtie stă scris că: „Insula Șerpilor a fost înapoiată URSS, de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Sovietice.” Acum întreb orice om sănătos la minte: cum să înapoiezi ceva cuiva, dacă acel „ceva” nu i-a aparținut niciodată? 

       Ulterior, grănicerii și paznicii români de pe insulă au fost arestați și apoi debarcați la Sulina. Pe urmă, sovieticii au construit o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. 

   După 1991, fără niciun drept, ucrainienii și-au instalat pe Insula Șerpilor o garnizoană militară, care are la dispoziție un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice și un  rezervor de apă. Adunătura de trădători care conducea România în 1997, în frunte cu președintele de atunci, alături de majoritatea parlamentară (PNȚ, PNL, PD) a aprobat prin Tratatul semnat în acel an cu diplomații ucrainieni, această stare abominabilă de lucruri.      

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_%C8%98erpilor

sursa: https://www.moldpres.md/news/2022/02/25/22001404

     Am mai scris că ucrainienii au ocupat această insulă în mod abuziv după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, că doar se considerau „moștenitorii” fostelor teritorii sovietice din această zonă. Pare un simplu petec de pământ, însă are o importanță strategică deosebită; însemnătatea lui a crescut exponențial odată cu descoperirea în regiune a unor rezerve considerabile de țiței (10 milioane tone) și gaze naturale (un miliard metri cubi). Așa că n-a fost de ajuns pentru noi românii, acel Tratat al rușinii, trădării și umilinței din 1997. Vecinii ucrainieni, cu gândul la marile resurse naturale găsite, au început să-și revendice închipuite drepturi asupra unor spații mari ale Platoului Continental al Mării Negre. S-a ajuns la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, care a acordat României 79,34% din zona disputată. De fapt, am mai scris pe scurt despre acest subiect și despre cum s-au mai plâns la vremea respectivă ucrainienii (în 2009) cum că au fost „nedreptățiți” (sărăcuții...).

sursa: https://www.antena3.ro/actualitate/verdict-la-haga-romania-a-castigat-9-700-km-patrati-de-platou-continental-79-din-suprafata-disputata-63647.html

     La 18 martie 2014, în urma unui proces democratic (referendum) Crimeea se unea cu Rusia; trei sferturi din populația regiunii (adică etnicii ruși) își manifestaseră dorința de a reveni în granițele Federației Ruse. Era răspunsul rușilor la tendințele tot mai evidente ale majorității politicienilor ucrainieni de a se apropia de SUA, mai precis de NATO. În felul acesta, Rusia își lua cadoul înapoi; deoarece, în 1954, conducerea Uniunii Sovietice de atunci, dăduse spre administrare Ucrainei Crimeea. 

      

sursa:https://blacknews.ro/vicepremier-ucrainean-rusia-transformat-crimeea-intr-un-lagar-de-concentrare/

     Oare de ce nu avem și noi decizia politică și mai ales forța militară de a ne recupera teritoriile vechi, strămoșești, de la ucrainieni? Mai ales că noi nu le-am făcut niciun cadou...

      La 24 februarie 2022, în prima zi a declanșării „operațiunii militare speciale” a armatei ruse în Ucraina, în urma a două atacuri succesive, rușii au ocupat Insula Șerpilor, ucigând cei treisprezece polițiști de frontieră ucrainieni prezenți acolo, întrucât refuzaseră să se predea.  Evenimentul are și o semnificație pentru români, întrucât, în noile condiții, avem o frontieră maritimă cu Rusia, lungă de 200 km, cu un traseu Nord-Sud. 

      P.S.-Deja mulți dintre concetățenii mei își pregătesc meticulos fuga din România; știți cine sunt „campionii la fugă”? Tot aceia care în decembrie 1989 se ascundeau pe sub paturi. Adică „marii șmecheri”, „băieții de cartier”, interlopii care de când se știu terorizează oamenii cinstiți și cumsecade. Ăștia sunt „vitejii” noștri, ei care amenință, ucid, tâlhăresc, lovesc, percep taxe de protecție. Acum nu i-ar mai prinde nici iepurii! M-am  întâlnit și cu un minoritar...cam tuciuriu; el mi-a spus fără ocolișuri: „Dacă începe războiul în România, noi țiganii plecăm de aici.” Îl cred...și ăștia când e vorba de ceva serios, sunt mari...alergători. Li se topesc  cu viteza luminii tupeul incredibil și aroganța fără margini. Așadar pleacă...nu că ar plânge cineva după ei!

        În ceea ce mă privește, aștept cu nerăbdare războiul; nu de alta, dar am niște socoteli de încheiat. Cu alte cuvinte, nu mă interesează cine știe ce conflict militar, întrucât eu am războiul meu; important e să mă văd înarmat, după aceea știu foarte bine ce am de făcut.

       Până data viitoare, vă doresc sănătate.

       

        

ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI DIN CADOURI... (3)

      Statul sovietic a avut nou creat în urma loviturii de stat bolșevice din toamna lui 1917, a trecut prin multe pericole. A fost vorba mai întâi de un sângeros război civil (1917-1921); puterea „roșie” (comunistă) a trebuit să înfrunte unități înarmate organizate ale „Armatei Albe” (anticomuniste). În plus, „albii” au beneficiat de sprijin extern, din partea marilor state ale Antantei, victorioase în război. 

•    Astfel, iderul britanic, liberalul Lloyd George, premierul francez, socialistul Clemenceau, și președintele american, democratul Wilson, erau inamici ai lui Lenin, dar pe de altă parte nici nu erau foarte apropiați de liderii Albilor. În ciuda sentimentelor antibolșevice ale liderilor Aliați, decizia de a interveni în Rusia, în 1918, s-a bazat în primul rând pe interesul de a readuce Rusia în războiul continental, nu pentru a pune capăt războiului civil. Ei doreau refacerea Frontului de Est pentru a-i distrage pe germanii care se concentrau acum exclusiv pe Frontul de Vest. Însă în noiembrie 1918, motivația pentru intervenția din Rusia dispare. În plus, niciuna din puterile occidentale nu era prea interesată în reconstruirea unei Rusii unite și puternice. Apoi, în 1919, liderii occidentali au fost distrași de propriile probleme:tensiunile interne, Conferința de Pace, divizarea Imperiului otoman și a celui German, crizele economice din Europa etc. Implicarea în războiul civil din Rusia devenise mai mult o povară. Singura țară care putea interveni în mod eficient în Rusia ar fi fost Japonia, dar având în vedere faptul că amintirile războiului ruso-japonez din 1904-1905 încă nu dispăruseră, era prea puțin probabil ca rușii să accepte intervenția acestei țări.
•      În consecință, deși materialele trimise de Aliați în Rusia le-au permis Albilor să pună la punct campaniile din 1919, doar câteva mii de soldați au fost trimiși pentru a lupta împotriva bolșevicilor. După semnarea Armistițiului cu Germania, Aliații s-au străduit să găsească o manieră onorabilă de a se sustrage din războiul civil din Rusia în loc să intervină în favoarea Albilor.
•      Intervenția Aliaților a fost folosită din plin de propaganda bolșevică, generalii Albilor fiind prezentați drept „instrumente ale capitalismului occidental”. Bolșevicii victorioși au construit apoi imaginea unei Rusii puternice care rezistase în fața intervențiilor occidentale care urmăreau distrugerea statului, iar această mentalitate colectivă construită atent de propagandă avea să joace un rol important pe viitor, în timpul Războiului Rece.

sursa:https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-intre-razboi-si-revolutie-1914-1921

      Un alt personaj politic britanic, devenit arhicunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, declara hotărât că: bolșevismul trebuie „strâns de gât în leagăn”. (apud: https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Civil_Rus).

     

    Așadar, tentativele internă și externă de a doborî regimul comunist instalat în Rusia a eșuat; aceasta deoarece, în primul rând, „teroarea albă” nu se deosebea cu nimic de „teroarea roșie”. Cu alte cuvinte, în loc să își adune cât mai mulți aliați, ambele tabere se întreceau în a îngrozi populația. În al doilea rând, forțele anticomuniste nu și-au unit și nu și-au coordonat acțiunile, fiind învinse pe rând de trupele lui Leon Troțky, unul dintre apropiații lui Lenin, cel care a creat Armata Roșie. În al treilea rând, poate cel mai important, Lenin a avut destulă inteligență (sau viclenie) pentru a promova trei decrete care i-au adus susținerea imensei majorități a locuitorilor marii Rusii; primul ar fi Decretul asupra Păcii. Prin acest act, în martie 1918, noua putere a rușilor semna Tratatul de Pace cu tabăra adversă (Puterile Centrale).        Deși renunțau la unele teritorii anexate la Imperiu (între altele, Finlanda și statele baltice), bolșevicii trebuiau să accepte condițiile impuse; ei erau conștienți că noua putere pe care o instauraseră, avea nevoie de o perioadă de liniște și consolidare. De fapt, Lenin și ai lui (mai târziu cu maximă intensitate Stalin), pregăteau deja...revanșa. 

      Al doilea document a fost Decretul asupra Pământului; prin acest act, bolșevicii veneau în întâmpinarea principalei cereri a țăranilor: de a primi pământ. Era vorba de cea mai numeroasă clasă socială a statului (peste 80%), care a început să vadă în comuniști „salvatorii poporului”. Nu peste multă vreme, în perioada stalinistă, aceiași țărani entuziasmați aveau să fie deposedați cu brutalitate de pământul pe care îl primiseră. 

       Al treilea act foarte important (și pentru românii basarabeni) a fost Declarația Drepturilor popoarelor din Rusia, adoptat de Consiliul Comisarilor Poporului (n.n-Guvernul) Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, la 2 noiembrie 1917. În Declarație  erau enunțate patru principii:   

• principiul egalității și suveranității popoarelor din Rusia;
• dreptul popoarelor din Rusia la autodeterminare până la secesiune și formarea unui stat independent;
• anularea oricăror privilegii și restricții naționale și național-religioase;
• libera dezvoltare a minorităților naționale și a grupurilor etnice care locuiesc pe teritoriul Rusiei.

   Consecințele acestei declarații au putut fi constatate imediat: pe întreg teritoriul fostului imperiu rus au început să se creeze state independente. 

 Astfel, și-au declarat independența Moldova, Finlanda, statele baltice, Ucraina, regiunea Caucazului, cazacii. Curând bolșevicii au pierdut controlul asupra unor zone întinse. 

(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_drepturilor_popoarelor_din_Rusia).

      

    România a avut o atitudine de respect față de noua putere sovietică; în acest sens, țara noastră, a refuzat să accepte cererea marilor state occidentale de a se alătura intervenției militare a acestora împotriva statului sovietic. Noi aplicam (și atunci) în politica externă, principiile neintervenției în treburile interne ale altor țări, sustinând dreptul fiecărui stat de a-și alege în mod liber sistemul de guvernare pe care și-l dorește. 

        Așa că generoasele noastre principii de politică externă n-au fost o „invenție” a lui Ceaușescu, așa cum pretindea el...

      Despre felul în care bolșevicii au înțeles să răspundă la atitudinea binevoitoare a României, am mai scris (Tezaurul „reținut”, ambasadorul arestat). La toate acestea s-au adăugat gravele incidente provocate pe teritoriul Basarabiei. Mai mult, liderii sovietici nemulțumiți de evenimentele ce aveau loc în teritoriul dintre Prut și Nistru, ce evoluau spre Unirea (dreaptă și legitimă) cu România, au decis ruperea relațiilor diplomatice cu țara noastră, în ianuarie 1918 (aveau să fie reluate abia în 1934). 

       Sovieticii nu recunoșteau frontiera noastră estică pe Nistru; ei susțineau că între Uniunea Sovietică și Basarabia nu exista o graniță, ci „o linie de demarcație”!

    

    În tot acest timp, „buna” noastră vecină Ucraina a făcut tot posibilul ca să împiedice Unirea străvechiului  teritoriu românesc al Bucovinei, cu România. Mai mult, cu aprobarea Radei (Parlamentului) acestui stat, trupe ucrainiene au pătruns în Moldova de Nord, provocând mari dezordini și preluînd prin forță controlul asupra acestui teritoriu (la 6 noiembrie 1918). 

       La cererea insistentă a românilor (majoritari), tot în 6 noiembrie 1918, Regatul României a ripostat în mod legitim. Detașamente de grăniceri și jandarmi români au intrat în orașele Suceava, Gura-Humorului și Câmpulung pentru a restabili ordinea. Premierul Marghiloman l-a informat pe August Demblin, ministrul plenipotențiar al Austriei la București, în legătură cu solicitarea Consiliului Național Român, adresată guvernului de la Iași. Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut râul Prut și au luat sub control întregul teritoriu al Bucovinei, dar și partea de Nord-Vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă. Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția  unde aveau loc lupte grele între polonezi și ucrainieni (la 9 noiembrie 1918); iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.

     Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr. În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român, a fost adoptată Legea provizorie asupra puterilor Țării Bucovinei în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor (și ad interim la justiție), miniștri fiind: Sextil 

Pușcariu (Externe), Dorimedont Popovici (Interne), Nicu Flondor  (Justiție și ad-interim la Apărare), Gheorghe Sărbu (Agricultură), Radu Sbiera (Instrucție Publică), Ipolit Tarnavschi (Culte), Maximilian Hacman (Comerț și Industrie), Vasile Marcu (Afaceri Sociale și ale Alimentării Publice), Aurel Țurcanu (Lucrări Publice), Cornel Tarnoviețchi (Comunicație, Poștă și Telegraf), Octavian Gheorghian (Salubritate Publică). La 22 noiembrie aproximativ 100 de refugiați bucovineni, în frunte cu profesorul Ion Nistor au revenit la Cernăuți, de la Iași și Chișinău. La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român a convoacat Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (Sala de Marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, având și asentimentul (exprimat tot prin vot) majorității reprezentanților germanilor și polonezilor, Unirea cu România. sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Bucovinei_cu_Rom%C3%A2nia

       

  Ce observați? Lipseau de la luarea deciziei „nedreptățiții soartei”, ucrainienii...

  În articolul viitor, am să scriu ce isprăvi au făcut rușii (și ucrainienii...) în Basarabia; și cum un lider al ucrainienilor cerea (nici mai mult nici mai puțin) ca, ai lui conaționali să...colonizeze Basarabia!

      Așa...de parcă Moldova noastră era moșia mă-sii!

      Până data viitoare, numai bine vă doresc.

 

ȘI AȘA S-A ADUNAT UCRAINA DIN POMENI ȘI CADOURI...(2)

        Nu îi mai țineți în brațe pe liderii ăștia de la Kiev. Știți ce zicea nu cu mult timp în urmă comediantul ăla de Zelensky? „Românii au ocupat Bucovina”. Bucovina e a noastră, e parte a provinciei românești Moldova; cum să ne ocupăm noi românii propriile teritorii, „Mister Bean al Ucrainei?” 

    Știți că minoritatea română din Ucraina abia mai supraviețuiește? De fapt, ultima oară, oficialii de la Kiev i-au amintit pe minoritarii ruși, polonezi și unguri din Ucraina, dar i-au „uitat” pe români. De ce oare? Știați că școlile și clasele cu predare în limba română din Ucraina sunt închise? Iar profesorii și elevii români de acolo sunt... „convinși” prin cele mai diabolice metode să folosească doar limba ucraineană? Știați că Ucraina deține în mod cu totul ilegal și abuziv teritorii străvechi românești pe care nici nu se gândește să ni le retrocedeze? E vorba de Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, Sudul Basarabiei și Insula Șerpilor? Poate îmi veți replica: „Da, dar teritoriile astea le-au dat ucrainenilor tot rușii”. Bineînțeles…și ucrainenii, cum să le refuze? Pe de altă parte, Insula Șerpilor nu le-au dat-o rușii. În cea mai cinică și barbară manieră, fără să aibă nici un drept, au ocupat-o ei, ucrainenii. Pentru că atunci se credeau mari și tari. Pentru că atunci se considerau a fi moștenitorii defunctului Imperiu sovietic. În virtutea cărui drept s-au autoproclamat ucrainienii ăștia moștenitorii Imperiului rusesc? Americanii care îi tot „flateză” în fel și chip nu văd, nu știu și nu aud nimic? De fapt, eu unul, am de multe ori certitudinea că indivizii aceia de peste Atlantic, care pretind că reprezintă și conduc cea mai grozavă democrație a lumii, habar n-au pe ce lume se află!

    Un politician de la Kiev a avut chiar nemaipomenita trufie să afirme în fața unor diplomați occidentali că: „Ucraina e gata să ia locul Rusiei în marile organisme internaționale”. Cum să ia locul Rusiei? Și tocmai cine?

     Față de noi au afișat întotdeauna o atitudine de superioritate și de sfidare. Ba încă un membru al comunității ucrainene din România ne amintea nu cu mult timp în urmă la radio că: „Ucraina e o mare putere”. Asta suna a amenințare; adică, aveți grijă voi românii ce faceți și ce spuneți, fiindcă noi suntem ăia grozavii și e vai de voi. Uite că nu sunteți așa de mari și de tari, „cilavec”. Așa pățești când nu îți vezi lungul nasului.

     Bineînțeles, nu putem uita cât am avut de suferit de-a lungul veacurilor din cauza politicii expansioniste rusești. De fapt, formula „român lucrează cu rușii”, cuprinde o contradicție în termeni. Trebuie să fie unul care ori a fost cumpărat, ori e șantajabil. Totuși, Rusia rămâne Rusia. Și dacă românii sunt călcați în picioare cam de toată lumea și nu au nicio reacție, rușii -în cazul în care se simt cât de puțin ofensați- ripostează violent. Dvs. și oamenii care vă înconjoară sunteți niște lași, domnule președinte al României, Klaus Iohannis. De pildă, atunci când s-a vorbit despre ciocnirea dintre ucraineni și ruși pe Insula Șerpilor, nu v-am auzit spunând că acest teritoriu este de fapt românesc. Ca profesor de istorie ce sunt, m-am simțit și mă simt umilit și trădat.

     Fac apel și la memoria dvs. Mai țineți minte câte necazuri ne-au făcut oficialii de la Kiev, întrucât voiau să-și extindă controlul și asupra Platoului Continental al Mării Negre? A fost nevoie de o Decizie a Curții Internaționale de la Haga din anul 2009, care ne-a dat dreptate. Atunci, politicienii din țara vecină s-au plâns pe unde au apucat că au fost „nedreptățiți”. Câtă ipocrizie! Ei afirmau că s-a dat hotârârea în favorea țării noastre „deoarece România e membră a Uniunii Europene.”

    Că tot a venit vorba, constatați cu câtă perfidie speculează conducătorii ucrainieni situația actuală, forțând intrarea statului lor în UE, repede-repede, practic pe ușa din spate. Vă mai amintiți cât timp a durat până a reușit țara noastră să devină membră a Uniunii Europene? La câte testări, la câte verificări, la câte monitorizări am fost supuși? Cum ni se trânteau sub nas liste nesfârșite de condiții de aderare? (mereu altele…). Pe ăștia cine și când îi verifică și îi monitorizează? Câte condiții de aderare a îndeplinit Ucraina? Sau e suficient să fii în război cu rușii ca să primești fel de fel de…„premii”?

     Închei cu o vorbă de-a noastră, din bătrâni, care ne-a învățat „să ne avem bine cu vecinii”; dar cu vecini ca ucrainienii…sau ca ungurii, oricât ai fi de înțelegător și de binevoitor tot numai probleme ai.

     Până data viitoare, numai bine vă doresc.