UNGURII...MUSAFIRII ÎNTÂRZIAȚI AI EUROPEI - PARTEA A XV-A

          Scriam deunăzi despre dovezile continuității noastre în spațiul carpato-danubiano-balcanic, punând un accent deosebit pe mărturiile paleocreștine.    Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au continuat şi după Edictul de la Milano, fiind ordonate de împăratul  Licinius (308-324 ). 

          Precizez că Licinius  a condus o parte din Imperiu împreună cu Constantin cel Mare, dar în anul 316 între cei doi a izbucnit un război, încheiat în 324 cu victoria lui Constantin cel Mare, care, un an mai târziu şi-a ucis rivalul. Mama sa, Elena era creştină; deşi cei doi au fost sanctificaţi de biserica creştină, Constantin   s-a dovedit a fi un ticălos: şi-a ucis fiul din prima căsătorie (cu Minervina), pe Crispus, pentru că, cea de-a doua soţie a lui, Faustina, pretinsese că acesta ar fi vrut să o violeze (ceea ce nu era adevărat). Mai mult, toţi prietenii fiului ucis au fost şi ei omorâţi; mai târziu, descoperind minciuna Faustinei, împăratul a ucis-o şi pe aceasta;  deoarece locuitorii Romei îl urau pentru că-şi ucisese copilul, el a decis să-şi construiască un oraş pe locul vechii colonii greceşti Byzantion. Oraşul, inaugurat oficial ca nouă capitală a Imperiului la 11 mai 330,  i-a purtat numele, Constantinopol. Tatăl acestui Constantin era împăratul Constantius (305-306). În ceea ce-o privește pe mama lui Constantin, Elena,  Sfântul Ambrozie din Milano afirmă că ea era o stabularia, adică o servitoare într-un han sau o tavernă. Fusese amanta de ocazie a împăratului Constantius. De la originea modestă, a ajuns la rangul de augusta (împărăteasă, de unde până unde, nu se știe...). Oricum, biserica creștină i-a răsplătit generos pe mama prostituată și pe fiul ei asasin.   

          Prin anii 320-323, a fost martirizat episcopul Tit al Tomisului, împreună cu alţi creştini. O schimbare de scurtă durată a avut loc în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Precizez că  „Apostatul” este o persoană care s-a răzvrătit contra unei religii (în cazul de față împotriva religiei creştine), deoarece a rămas creştin numai până la douăzeci de ani, după care, iritat de conflictele dintre diferitele secte creştine, s-a apropiat de religia politeistă elenistică,  ordonând încetarea persecuţiilor împotriva tuturor acelora care mai credeau încă în zei şi proclamând toleranţa religioasă generală. Și aici trebuie să fac o paranteză și să scriu tot adevărul: acest Iulian Apostatul, într-una din lucrările sale, intitulată „Cezarii”,  pune în gura împăratului Traian următoarele cuvinte: [...]„singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru (n.m.-adică de Dunăre) şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva” [...]. După cum intuiți, inamicii noștri au preluat ad-literam aceste pretinse vorbe. CĂ N-A FOST VORBA DE O NIMICIRE A GEȚILO-DACILOR NE-O DEMONSTREAZĂ, EXACT LA VREMEA LUI, PRIN CUVINTELE ȘI FAPTELE SALE, CHIAR ÎMPĂRATUL TRAIAN! Realmente, plin de malițiozitate, Apostatul scrie despre predecesorul său Marcus Ulpius Traianus, că „îi plăcea să cam bea, ceea ce-i slăbea puterea de înțelegere [și atunci] începea să se laude”.

sursa:https://m.facebook.com/ThraxusAres/photos/a.1548211005391468/2831933557019200/?type=3&source=57

        Oricum revenirea la creștinism a avut loc imediat după moartea „Apostatului”, în vremea urmașului său, împăratul Jovian (363-364). 

            După retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia (271-275), locuitorii acesteia au intrat sub stăpânirea goţilor (migratori de neam germanic.) Aceştia cunoscuseră creştinismul de când se găseau în Crimeea; ei aveau şi un început de organizare bisericească: la primul Sinod ecumenic (Niceea-325) a luat parte şi episcopul lor Teofil zis ,,al Goţiei”, despre care nu se ştie dacă era got sau daco-roman. Ulterior, a fost hirotonit ca episcop al goţilor Ulfila, care a tradus Biblia în limba goţior; el a predicat în N Dunării, în gotică, latină şi greacă. Dar conducătorii goţilor au dezlănţuit o aprigă prigoană împotriva adepţilor religiei creştine; în cursul persecuţiei lui Athanarich (jumătatea sec. al IV-lea) au fost martirizaţi numeroşi creştini, dintre care unii ne sunt cunoscuţi dintr-un calendar (sinaxar) gotic. Unul dintre ei a fost Nichita, ars de viu într-o zi de 15 septembrie; altul este Sava (Gotul, Sf. Sava), din tată got şi mamă latină, care, după mari suferinţe îndurate alaturi de preotul  Sansala a fost înecat în râul Museos (Buzău), la 12 aprilie 372, la vârsta de 38 de ani. 

           Creştinismul a pătruns mai greu la sate (paganus înseamnă locuitor al satului, de aici provenind cuvântul „păgân”). 

           Latineşti sunt  unele cuvinte ce desemnează preocupări din agricultură: a ara, a semăna, a cultiva ş.a, deci e mai mult decât evident că nu slavii i-au învăţat pe strămoşii noştri cum să cultive pământul, ci a fost de fapt invers. Ilustrativă pentru demonstarea continuităţii populaţiei daco-romane în spaţiul carpato-danubiano-balcanic este cuvântul păcură (din latinescul piculla), cuvânt pe care l-au preluat şi vecinii noştri slavi, atât cei din Balcani cât şi ucrainienii, mărturie a vechimii exploatării acestui produs la români; chiar faptul că slavii răsăriteni (ruşi, ucrainieni) ne-au numit volohi iar slavii sudici valahi dovedeşte faptul că slavii răsăriteni ne-au cunoscut de la început şi direct, iar nu prin intermediul slavilor sudici, aşa cum s-ar fi întâmplat în cazul în care daco-romanii ar fi migrat la S de Dunăre. Pe de altă parte, e adevărat că anumite cuvinte există în limba română şi în cea albaneză: mal, cumnat, unchi (în albaneză se spune unc); ele provin însă din substratul lingvistic comun illyro-tracic. De altfel, stăpânirea romană a revenit la N Dunării în timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Justinian (527-565); vechea cetate a Drobetei a primit numele Teodora (numele soţiei lui Justinian-citiți Iustinian). 

       Concluziile ar fi aşadar următoarele: daco-romanii ocupau un teritoriu vast (de la Munţii Balcani până în zona numită impropriu astăzi Ucraina Subcarpatică, şi de la Nistru până în Pannonia. Nu s-a creat nicăieri în acest spaţiu vreun vid de populaţie, atât Dunărea cât şi Carpaţii nefiind vreodată obstacole de netrecut, relativ la permanentele şi obişnuitele pendulări care au avut loc în acest teritoriu al latinităţii. Aşadar, spaţiul de locuire românesc nu este cel carpato-danubiano-pontic (aşa cum de cele mai multe ori se afirmă), ci carpato-danubiano-balcanic.  

 P.S. - Adepții teoriei imigraţioniste au susţinut că daco-romanii erau nomazi păstori iar agricultura au învăţat-o de la aceiaşi slavi;  în Ungaria ajunsese să se afirme  până nu demult cu cea mai mare seninătate, că românii fiind eminamente un popor de păstori au mâncat mult lapte şi multă brânză şi de aceea ar fi majoritari în Transilvania, deoarece au consumat multe proteine, situaţie care a dus la creşterea natalităţii lor. În realitate, ungurii au venit târziu în Transilvania, constituind întotdeauna o minoritate faţă de autohtonii români. Natural că şi păstoritul a fost pentru români o ocupaţie importantă, dar nu într-atât încât aceştia să-şi  abandoneze pământul strămoşesc, mai ales că  spaţiul locuit de ei oferă condiţiile optime pentru practicarea acestei îndeletniciri. 

            Același maghiar „Domokos” mă ceartă: ce am eu cu asiaticii, că și „celții erau asiatici” (HĂ-HĂ-HĂ!!!), cu celții am ceva? La așa o inepție, nu mai e nimic de adăugat. Cum să fie celții asiatici, BULĂ DE UNGARIA? N-am nimic cu nimeni, decât cu revizioniștii unguri am...

         Mă gândesc la cuvintele rostite cândva de Principele moștenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (cel ucis la Sarajevo în 1914). Acesta, înfuriat la culme de politica xenofobă a oficialilor de la Budapesta, politică ce a fost factorul determinant al prăbușirii dublei monarhii, a strigat  la un moment dat, cam așa: „De ce or fi venit ungurii ăștia în Europa?”  

           Chiar așa...DE CE?

           Până data viitoare, numai bine vă doresc.