BASARABIA, O ALTĂ ZADARNICĂ ANIVERSARE

     Aniversăm 103 ani de la adoptarea de către Sfatul Țării de la Chișinău a Rezoluției de Unire a Moldovei dintre Prut și Nistru cu România. Ca buni români și patrioți ce suntem (mă rog, cei mai mulți doar prin declarații și nu prin fapte) ne gândim la reunirea Basarabiei cu România În ceea ce mă privește, n-am recunoscut apartenența acestui teritoriu la statul sovietic niciodată. După cum tot niciodată n-am recunoscut (și n-am să recunosc cât voi trăi) acest stat fantomatic numit Republica Moldova. Bineînțeles, o asemenea atitudine mi-a atras foarte mari necazuri (practic cele mai mari pe care le-am avut). Adevărul e că fusesem avertizat de multe ori "toate ca toate să nu-i calc pe coadă pe ruși". N-am ținut seama de avertismente. Dar să lăsăm amănuntele din viața mea. În halul în care se prezintă azi românii din România, cred că șansele de reunire sunt nule. În fața acțiunilor adesea conjugate cinice și brutale ale expansionistilor ruși și pomanagiilor ucrainieni îndreptate în mod repetat împotriva României, statul nostru se dovedește și astăzi incapabil să riposteze. Și ca și când neputința noastră n-ar fi fost de ajuns, în 1997, adunătura de trădători care conducea țara (cu președintele de atunci în frunte) aproba Tratatul cu Ucraina, prin care recunoștea apartenența la statul vecin a unor străvechi teritorii românești. Azi parcă mi-e silă să scriu numele acestor trădători (și sunt atât de mulți...). Pe de altă parte, se vede treaba că românii nu sunt în stare să stăpânească o mână de unguri din Ardeal. Cum vor putea să îi stăpânească pe ucrainienii și rușii din Basarabia? În fața acestei situații fără rezolvare, declar ceea ce am mai declarat: drumurile noastre sunt complet diferite, frații mei conaționali. Adică eu am drumul meu, voi îl aveți pe al vostru (dracu mai știe ce drum aveți, cred că nici voi nu îl știți). Cum să se uite românii în ochii unui basarabean, atâta vreme cât românii n-au fost capabili niciodată să-i apere și să îi ajute pe acei oameni? Cum vreți să ne privească basarabenii (sau bucovinenii) decât cu indiferență și chiar cu ostilitate? 

         De câteva ori în viața mea, m-am aflat față în față cu basarabeni; instictiv, plin de jenă și de rușine, am „pus” capul în pământ și i-am ocolit. Ce să le spun? Cum să le spun? Are rost chiar și în ziua de azi să le vindem iluzii cu „Unirea cea mult visată”? Cu „Raiul” care i-ar aștepta odată incluși (categoric, cu teritoriu cu tot) în statul român? Atâta vreme cât în același stat român, 40 la sută din populație trăiește SUB LIMITA MINIMĂ A SĂRĂCIEI?  

        Cum să le mai pretinzi acelor oameni atât de năpăstuiți să fie patrioți, români adevărați? Cine-i atât de naiv încât să-și unească destinele cu niște sărăntoci, neputincioși și incapabili? 

         Pe urmă, lucrurile sunt clare acolo în Basarabia: nu românii indigeni (chiar dacă sunt majoritari)  dirijează lucrurile, ci în mod evident, rușii; prin conaționalii lor colonizați acolo, prin românii deznaționalizați care au trecut (mai demult) de partea lor și -nu în ultimul rând- prin rețeaua foarte puternică de agenți ai Rusiei care au ocupat și controlează (tot de multă vreme) economia provinciei, politica provinciei, mass-media provinciei. Cu alte cuvinte, practic totul e în mâna lor! În plus, un element esențial: LIMBA RUSĂ ESTE ATOTSTĂPÂNITOARE ÎN ORICE COLȚ AL BASARABIEI. Acolo, dacă nu știi românește, ești privit cu îngăduință și chiar cu simpatie. Ferească Dumnezeu însă să nu știi rusește! Ești un om pierdut, marginalizat, aruncat în afara societății, trebuie să părăsești imediat Basarabia. Să nu vă mirați, asta e situația și cu românii din România, din așa-zisul Ținut Secuiesc! 

          Același lucru se întâmplă și cu românii din teritoriile noastre făcute cadou de ruși frățiorilor lor pomanagii ucrainieni (Nordul Bucovinei și Bugeac). Acolo limba ucraineană nu numai că e obligatorie, dar -și aici e cel mai grav- TINDE SĂ DEVINĂ SINGURA LIMBĂ ACCEPTATĂ, ÎN...TOATE ȘCOLILE, ÎN BISERICĂ, ÎN ADMINISTRAȚIE. Și asta întrucât, liderii de la Kiev ai pomanagiilor acreditează ideea că „în Ucraina, limba română nu e necesară, deoarece n-are nici un viitor.” Vedeți ce logică de cretini au ăștia? La ei o limbă (oricare ar fi ea, în afară de cea pe care o vorbesc ei)  n-are viitor, deci TREBUIE SĂ DISPARĂ! Se întâmplă așa ceva în secolul al XXI-lea; bineînțeles, autoritățile române tac ca scroafa-n păpușoi, la fel tace și purtătorul stindardului civilizației și libertății lumii, adică Occidentul...

       Asta îmi aduce aminte de motivația oficialităților rusești care în 1867, interziceau folosirea limbii române în școli, în administrație și în justiție în Basarabia. Știți care era motivația? „ROMÂNII NU MAI AU NEVOIE SĂ ÎNVEȚE LA ȘCOALĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ, ÎNTRUCÂT ȘI AȘA O VORBESC LA EI ACASĂ, AȘA CĂ E OBLIGATORIU SĂ ÎNVEȚE CARTE ÎN LIMBA RUSĂ!” Acum să mai îmi spună cineva că rușii și ucrainienii n-au aceleași apucături!

        Aparent, în 1991, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, Basarabia (mă rog, ce-a mai rămas din ea după mutilările din august 1940) și-a proclamat independența prin desprinderea de Imperiul sovieto-rusesc. Precizez că la fel au făcut și alte republici. Am scris „aparent”, pentru că aceasta a fost cea mai mare cacialma și cea mai cinică diversiune a rușilor. Chiar credeți că fostele teritorii anexate la Imperiul rus (sovietic) s-au desprins de-a...binelea? Adică sunt astăzi independente? Să fim serioși...mai ales că rușii au o cumplită alergie la cuvântul „independent” aplicat altora; adică numai ei să fie independenți, cei din jurul lor nu! De fapt, vechile raporturi de dominație și dictat din ceea ce astăzi se numește în limbaj diplomatic „spațiul ex-sovietic” se mențin, dar sub alte forme; în primul rând, dependența economică (aici cântăresc considerabil petrolul și gazele naturale rusești); fac o paranteză și scriu că adesea (și) basarabenilor li se spune: „stați cuminți că-i supărați pe ruși și la iarnă o să vă stingă lumina și înghețați de frig”. Implicit, dependenței economice îi corespunde automat și cea politică. Aici, foarte frecvent, amestecul Kremlinului e direct, brutal și -cum se zice- la lumina zilei. Adică în „buna” tradiție rusească...

              E de ajuns chiar și cel mai mic semn de nemulțumire sau de nervozitate de la Moscova, că până și cei mai vajnici apărători ai libertății și independenței fostelor republici, amuțesc. Când mai vine și o „invitație la dialog” în capitala rusă, înseamnă că lucrurile devin cu adevărat riscante și periculoase pentru...provinciali. 

            În afara acestor forme de dependență, se știe foarte bine că rușii sunt maeștrii în arta diversiunii, a sabotajului, a organizării loviturilor de stat, a provocărilor de orice fel. Punerea frecventă în mișcare a partidelor sau a facțiunilor politice (dacă e cazul și militare) rusești sau pro-rusești în ceea ce conducătorii de la Moscova numesc „zona noastră de influență”, reprezintă o practică la ordinea zilei. Un imens aparat propagandistic, puternic susținut financiar și logistic, este pus în mișcare pentru a înșela, a deruta, a discredita, și -până la urmă- a nimici.   

           Așadar, ce s-a schimbat față de perioada sovietică? În afara unor elemente de titulatură, NIMIC; sau cum se zice pe la noi, aceeași Marie cu altă pălărie! 

              În fața unui asemenea mecanism pe cât de vast, pe atât de diabolic, ce face România? România NU FACE NIMIC; bine, aici s-ar putea pune întrebarea: CE POATE SĂ FACĂ ROMÂNIA? Ar putea să întreprindă și țara noastră ceva, dar nu cu asemenea clasă politică, unde predomină goana după funcții și bani, nepotismul, minciuna și incompetența. Cu alte cuvinte, totul e zadarnic dacă „materialu-i prost”...           

          Pe de altă parte, ați încercat măcar să vă imaginați ce a fost (sau ce a mai rămas) în sufletul milioanelor de români deportați și uciși în Siberia, în Kazahstan, sau în alte teritorii din acest Imperiu rus, adevărat mormânt al popoarelor? Credeți că dintre toți acești năpăstuiți se mai gândea (în clipa morții) cineva la România? Eu nu cred...

DE CE „LIPSEȘTE” BUCOVINA? (PARTEA A II-A)

       Continuăm incursiunea noastră în Istoria Românilor...

     Așadar, Primul Război Mondial i-a „purtat” pe români în tabere militare diferite: cei din Regatul României și din Basarabia, erau în tabăra Antantei, ai cărei piloni erau: Marea Britanie, Franța, Rusia, iar din 1917 S.U.A. Românii din Transilvania, Banat și Bucovina, aflați sub dominația dublei monarhii austro-ungare, se găseau în tabăra Puterilor Centrale, ai căror piloni erau Austro-Ungaria și Germania. Era cea mai sângeroasă conflagrație pe care o cunoscuse omenirea până atunci: s-a soldat cu peste 10 milioane de victime și aproape 8 milioane de dispăruți. Regatul României participa la război din anul 1916,  cu un efectiv total de 1.234.000 de oameni; la finele conflictului, înregistram pierderi de peste 535.000 de oameni, la o populație totală de 7.234.919 (conform recensământului din 1912). Constatați că raportat la numărul populației, ,pierderile sunt foarte mari. Am făcut această referire pentru  a-i contrazice pe acei răuvoitori care afirmau și afirmă că „românilor le-a fost făcută cadou Transilvania de către Marile Puteri, cu ocazia încheierii Tratatelor de Pace de la Paris-Versailles” (1919-1920). 

         În ceea ce privește sacrificiile de pe front ale românilor din teritoriile aflate sub dominație străină, români siliți, după cum am subliniat anterior, să lupte pentru o cauză străină, cifrele sunt și aici halucinante. Spre exemplu, la o populație totală de circa 3 milioane de români din Transilvania, Banat și Maramureș, la partea activă au participat 449.796 de oameni, iar pentru servicii auxiliare au participat 34.578 de persoane. Dintre acestea, au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane. În închisori, prizonierat sau în spitale, din pricina rănilor, au decedat 11.275; a existat un număr de 24.406 de invalizi de război; de asemenea, s-a semnalat și un număr de 29.839 de persoane au fost date dispărute. Românii din Ardeal, îndurerați, spuneau adesea: „Am blestemat pădurea și soarta, care ne silea să ne ucidem frate pe frate”. 

         Referitor la Bucovina, la o populație ROMÂNEASCĂ (sublinierea mea) de 273.254 de oameni (conform recensământului efectuat de autoritățile austriece în 1910), mobilizarea silită a conaționalilor noștri a fost intensă. Rezerviștii au fost mobilizați în regimentele 20 Infanterie, 22 Landwehr (etnici români),  23 (etnici români), 24, 30, 34, 41 (etnici români), 50, 53, 55, 61, 88, Infanterie, 4 Ulani, 9 Dragoni, 35 Artilerie și Batalioanele 11,18,27,30 Vânători. A fost înființat și „Corpul de Legionari români din Bucovina”, care număra 1.500 de militari. Crezând că îi impulsionează în luptă, oficialii austrieci le-au permis românilor bucovineni să poarte tricolorul și li s-a acordat dreptul de a beneficia de asistență spirituală din partea preoților militari de origine română. Asta e culmea cinismului și a ipocriziei, să-i lași pe acei români să-și prindă la braț (sau la piept) drapelul României și apoi să-i obligi să lupte contra altor români. Iată o nouă mostră de „superbă civilizație austriacă”! De fapt, întotdeauna, oficialii de la Viena au dus o politică perfidă în teritoriile pe care le-au luat în stăpânire. În afara germanizării intense, colonizarea masivă cu grupuri etnice cât mai diverse, pentru crearea unui veritabil amalgam de  naționalități, a reprezentat un obiectiv esențial. Bineînțeles, odată „împestrițat etnic” acel teritoriu, cu minuțiozitate, perseverență și discreție, conducătorii austrieci au întreținut între diferitele naționalități o atmosferă de suspiciune, ostilitate și ură, călăuzindu-se după cunoscutul dicton latin „Divide et impera” („Dezbină și stăpânește”). Într-un asemenea spațiu profund divizat istoric, etnic și politic, chiar și o tentativă subtilă de a-i favoriza pe unii, trezea frustrarea și furia celorlalți; tocmai asta urmăreau dominatorii! Categoric, adversitatea dintre diferitele comunități etno-religioase devenea cu timpul ceva obișnuit și cotidian. În atari condiții de triste și regretabile neînțelegeri, era neapărat necesară unica intervenție salvatoare din Univers: aceea a „Luminăției-Sale, Augustissimului și Serenissimului Împărat”. Ăștia au fost toți atât de luminați, că de-atâta „energie electrică” pe care o emanau, au făcut scurt-circuit. 

          La 19 iulie 1914, în gubernia Basarabiei este decretată starea de război; conform legislaţiei rusești, aceasta însemna mobilizare generală. Naţionalismul rușilor era clamat zgomotos de toți țarii, ca un important factor mobilizator, pentru obținerea de noi victorii în războaie și de aici (implicit) pentru cucerirea de mereu alte și alte teritorii. 

         În 1913, numărul locuitorilor Basarabiei era de 2.545.834 oameni. În general, autoritățile ruse nu au fost interesate să publice date despre numărul populației și (cu atât mai puțin) să arate structura demografică a populației din teritoriul (ROMÂNESC-sublinierea mea) cuprins între Prut și Nistru. Iată însă, că a mai apărut câte ceva...

 

  

Recensământ	Populație	Moldoveni   (Români)	Ucrainieni și ruși	Evrei
1817	482.630	86%	6,5%	1,5%
1856	990.000	74%	12%	8%
1897	1.935.412	47,6%	19,8%	11,8%

        

           După cum observați, ponderea populației românești a scăzut masiv ca urmare a numeroaselor acțiuni de deportare a românilor în zone îndepărtate ale Imperiului (Siberia, Kazahstan), cât și colonizărilor succesive cu alogeni: ucrainieni, ruși, găgăuzi, bulgari, dar și evrei și germani. Aceste acțiuni începute în epoca dominației țariste (1812-1918), au cunoscut apogeul în perioada ocupației sovietice (1940-1941 și 1944-1991).

          Iată acum o hartă reprezentând „ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL”...

 

      

Surse (în ordinea accesării lor): 

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_Mare 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_demografic%C4%83_a_Rom%C3%A2niei#Recens%C4%83m%C3%A2ntul_din_19_decembrie_1912 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/ucraina-si-bucovina/https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/am-blestemat-padurea-si-soarta-care-ne-silea-sa-ne-ucidem-frate-pe-frate

apud:https://ro.wikipedia.org/wiki/Bucovina_%C3%AEn_Primul_R%C4%83zboi_Mondial 

Svetlana SUVEICĂ, Virgil PÂSLARIUC-Chişinăul în anii primului război mondial: de la hotarul de Vest al Imperiului rus la hotarul de Est al României Mari    

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/populatia-basarabiei-in-perioada-tarista

 

         Până data viitoare, sămătate vă doresc și, ca de obicei, fiți pe fază.

 

     

 

DE CE „LIPSEȘTE” BUCOVINA? (PARTEA I)

    Am mai scris despre niște episoade ale Istoriei Românilor și ale „bunilor” noștri vecini. Niște clarificări cred că se impun. Este impresionantă și lăudabilă strădania profesorului de istorie american Larry Watts de a dezvălui adevăruri despre România, despre Istoria ei, cu precădere cea din perioada comunistă. 

     În acest context suscită un viu interes și acea serie de emisiuni intitulate „Moștenirea clandestină”. S-a relatat însă acolo despre Unirea Basarabiei și a Transilvaniei cu România, dar s-a omis a se vorbi despre UNIREA BUCOVINEI cu ȚARA-MAMĂ, ROMÂNIA. De ce oare? Sau nu trebuie să-i „călcăm pe coadă” nici pe pomanagii de ucrainieni? Drept pentru care, completez eu „lipsa” din emisiunea respectivă. 

    Așadar, în cursul primei conflagrații mondiale (1914-1918),  Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în detașamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei. 

       Precizez că în vremea dualismului austro-ungar acest teritoriu străvechi românesc a intrat în sfera de dominație austriacă (și nu maghiară, ca în cazul Transilvaniei). Contrar celor afirmate de unii, prin aflarea în zona de dominație austriacă, această parte nordică a Moldovei noastre nu s-a bucurat nicidecum de un tratament mai blând în comparație cu Transilvania. Asta deși se vehiculează mereu de către neștiutori sau răuvoitori că austriecii „au venit cu civilizația”. Departe de așa ceva au fost (și) austriecii! Am mai scris că în anul în care Imperiul habsburgic anexa Bucovina (adică în 1775), trei sferturi din populație o formau românii. Având ca pretext faptul că provincia era slab populată, oficialii de la Viena au promovat o politică intensă de germanizare și de colonizare cu germani, evrei, dar mai ales ucrainieni, Astfel, datorită colonizărilor şi imigrărilor ponderea românilor a scăzut sistematic: de la 68% (în 1786), la 34,4%  (în 1910).
     În schimb, ponderea populaţiei ucrainene a crescut spectaculos prin încurajarea de către noile autorități a imigraţiei (iniţial din Galiţia, apoi din Rusia țaristă) atingând maximum în anul 1880 (42,2%), dar scăzând la 38,4% în 1910. Datorită imigrărilor a crescut considerabil şi ponderea altor naţionalităţi. Între acestea, se remarcă ponderea evreilor, nesemnificativă în anul 1784 (526 persoane recenzate), dar care a ajuns la 47.700 în 1869. Ulterior, datorită pogromurilor şi prigoanei la care erau supuşi în Imperiul țarist, aceştia se vor refugia masiv în Galiţia şi Bucovina, unde numărul lor va ajunge la 102.899 în 1910 – adică 12,9 % din populaţia totală a provinciei. Dintre celelalte populaţii, ponderi mai însemnate au înregistrat germanii şi polonezii. Germanii, aproape inexistenţi înainte de 1775, ajung la 159.486 în anul 1900, în timp ce polonezii nu trec de 26.857 (acelaşi an). Astfel, prin colonizări şi imigrări masive, încurajate de Curtea de la Viena, populaţia Bucovinei a devenit un veritabil mozaic etnic: români, ruteni, germani, evrei, polonezi, unguri, slovaci, armeni etc. Subliniez că în statistici puteți găsi denumiri precum: huțuli și (sau) ruteni. Despre huțuli, poetul nostru național (bucovinean get-beget), Mihai Eminescu, scria că sunt „daci slavizați”; ei vorbesc însă și azi limba ucraineană. În ceea ce-i privește pe ruteni, unii susțin că sunt urmași ai unor celți slavizați; ucrainienii îi socotesc însă „de-ai lor”...

        Așadar, aceasta era situația etnico-politică a Bucovinei în ajunul Primului Război Mondial.

        Fac o paranteză aici; tinerii români bucovineni erau siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor, alături de trupele dublei monarhii. Și în ziua de azi, tineri români din înstrăinatele teritorii ale Moldovei noastre (inclusiv din S Basarabiei și Bucovina de N) au fost și sunt trimiși departe de glia lor străbună, ca să lupte (și mai ales să moară) pentru idealuri care nu au fost și nu sunt ale lor. De exemplu, în perioada sovietică, numeroși români din Basarabia și Bucovina de N luptau în Afganistan. Acum, tineri români din teritoriile răpite de Ucraina, sunt trimiși să lupte în Donbas cu separatiștii ruși. Așadar românii au fost și sunt „carne de tun”!  Cum la Istorie, fără hărți nu se prea înțelege mare lucru, iată Bucovina (ROMÂNEASCĂ) întreagă...

 

 

 

sursa: ro.wikipedia.org    

 

    Și iată acum, Bucovina „tăiată” în două...

 

  

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/ucraina-si-bucovina/ 

 

     Adică exact ceea ce au pus la cale rușii, Sudul a rămas al nostru, iar Nordul a fost dăruit în august 1940 Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene, fiind smuls din pământul Basarabiei, pe care sovieticii ni-l răpiseră în iunie 1940. Ori, în 1991, ca și alte foste republici sovietice, Ucraina s-a desprins de Uniunea Sovietică, „luând cu ea”  și Nordul Bucovinei, fără niciun drept, deoarece fusese dat cadou de ruși (așa cum ați constatat) în iunie 1940. Deci Ucraina nu are niciun drept asupra acestui teritoriu, după cum n-are niciun drept nici asupra Sudului Basarabiei (cândva el se numea Bugeac) pe care tot cadou l-a primit...și tot de la ruși și tot în august 1940, dar și pe acesta „l-a luat cu ea” în 1991. Așa că biata noastră Basarabie, (așa-zisul stat „Republica Moldova”) se prezintă, cu ciuntirile respective, în felul următor...

 

 

 

    Ați intuit că și teritoriile colorate în galben sunt ale Moldovei, adică ale României, dar Ucraina, cum e ea „strângătoare” le posedă, chiar dacă până în 1940 nu le-a avut niciodată (iar atunci țineau de Uniunea Sovietică, nu de Ucraina...). Dar, în definitiv, ce contează? Nesimțirea-i mare! Mai ales că pe vremea aia (în perioada sovietică adică), rușii și ucrainienii nu se certaseră, ba chiar erau de nedespărțit, ce mai! Cum se zice pe la noi, se pupau în c... (mă rog, se pupau, treaba lor pe unde). În 1954, rușii le cedaseră și Crimeea (tot ca, virgulă, cadou); numai că, în 2014, iritat la culme fiindcă frățiorii ucrainieni (ingrații de ei) voiau să „schimbe macazul” și să intre în NATO, Putin le-a luat cadoul înapoi. Doar că noi românii nu vrem să le facem cadouri, dar nici forța Rusiei n-o avem ca să intrăm cu trupele în Basarabia și Bucovina de Nord pentru a ne recupera teritoriile. Fiindcă altă cale nu e, prin metode pașnice nu se rezolvă nimic! 

 

Alte surse: 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Bucovinei_cu_Rom%C3%A2nia

https://mvu.ro/index.php/cum-s-a-unit-bucovina/ 

 

         Rămâneți sănătoși  și fiți pe fază și data viitoare...

UNGURII...MUSAFIRII ÎNTÂRZIAȚI AI EUROPEI - PARTEA A XV-A

          Scriam deunăzi despre dovezile continuității noastre în spațiul carpato-danubiano-balcanic, punând un accent deosebit pe mărturiile paleocreștine.    Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au continuat şi după Edictul de la Milano, fiind ordonate de împăratul  Licinius (308-324 ). 

          Precizez că Licinius  a condus o parte din Imperiu împreună cu Constantin cel Mare, dar în anul 316 între cei doi a izbucnit un război, încheiat în 324 cu victoria lui Constantin cel Mare, care, un an mai târziu şi-a ucis rivalul. Mama sa, Elena era creştină; deşi cei doi au fost sanctificaţi de biserica creştină, Constantin   s-a dovedit a fi un ticălos: şi-a ucis fiul din prima căsătorie (cu Minervina), pe Crispus, pentru că, cea de-a doua soţie a lui, Faustina, pretinsese că acesta ar fi vrut să o violeze (ceea ce nu era adevărat). Mai mult, toţi prietenii fiului ucis au fost şi ei omorâţi; mai târziu, descoperind minciuna Faustinei, împăratul a ucis-o şi pe aceasta;  deoarece locuitorii Romei îl urau pentru că-şi ucisese copilul, el a decis să-şi construiască un oraş pe locul vechii colonii greceşti Byzantion. Oraşul, inaugurat oficial ca nouă capitală a Imperiului la 11 mai 330,  i-a purtat numele, Constantinopol. Tatăl acestui Constantin era împăratul Constantius (305-306). În ceea ce-o privește pe mama lui Constantin, Elena,  Sfântul Ambrozie din Milano afirmă că ea era o stabularia, adică o servitoare într-un han sau o tavernă. Fusese amanta de ocazie a împăratului Constantius. De la originea modestă, a ajuns la rangul de augusta (împărăteasă, de unde până unde, nu se știe...). Oricum, biserica creștină i-a răsplătit generos pe mama prostituată și pe fiul ei asasin.   

          Prin anii 320-323, a fost martirizat episcopul Tit al Tomisului, împreună cu alţi creştini. O schimbare de scurtă durată a avut loc în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363). Precizez că  „Apostatul” este o persoană care s-a răzvrătit contra unei religii (în cazul de față împotriva religiei creştine), deoarece a rămas creştin numai până la douăzeci de ani, după care, iritat de conflictele dintre diferitele secte creştine, s-a apropiat de religia politeistă elenistică,  ordonând încetarea persecuţiilor împotriva tuturor acelora care mai credeau încă în zei şi proclamând toleranţa religioasă generală. Și aici trebuie să fac o paranteză și să scriu tot adevărul: acest Iulian Apostatul, într-una din lucrările sale, intitulată „Cezarii”,  pune în gura împăratului Traian următoarele cuvinte: [...]„singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru (n.m.-adică de Dunăre) şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva” [...]. După cum intuiți, inamicii noștri au preluat ad-literam aceste pretinse vorbe. CĂ N-A FOST VORBA DE O NIMICIRE A GEȚILO-DACILOR NE-O DEMONSTREAZĂ, EXACT LA VREMEA LUI, PRIN CUVINTELE ȘI FAPTELE SALE, CHIAR ÎMPĂRATUL TRAIAN! Realmente, plin de malițiozitate, Apostatul scrie despre predecesorul său Marcus Ulpius Traianus, că „îi plăcea să cam bea, ceea ce-i slăbea puterea de înțelegere [și atunci] începea să se laude”.

sursa:https://m.facebook.com/ThraxusAres/photos/a.1548211005391468/2831933557019200/?type=3&source=57

        Oricum revenirea la creștinism a avut loc imediat după moartea „Apostatului”, în vremea urmașului său, împăratul Jovian (363-364). 

            După retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia (271-275), locuitorii acesteia au intrat sub stăpânirea goţilor (migratori de neam germanic.) Aceştia cunoscuseră creştinismul de când se găseau în Crimeea; ei aveau şi un început de organizare bisericească: la primul Sinod ecumenic (Niceea-325) a luat parte şi episcopul lor Teofil zis ,,al Goţiei”, despre care nu se ştie dacă era got sau daco-roman. Ulterior, a fost hirotonit ca episcop al goţilor Ulfila, care a tradus Biblia în limba goţior; el a predicat în N Dunării, în gotică, latină şi greacă. Dar conducătorii goţilor au dezlănţuit o aprigă prigoană împotriva adepţilor religiei creştine; în cursul persecuţiei lui Athanarich (jumătatea sec. al IV-lea) au fost martirizaţi numeroşi creştini, dintre care unii ne sunt cunoscuţi dintr-un calendar (sinaxar) gotic. Unul dintre ei a fost Nichita, ars de viu într-o zi de 15 septembrie; altul este Sava (Gotul, Sf. Sava), din tată got şi mamă latină, care, după mari suferinţe îndurate alaturi de preotul  Sansala a fost înecat în râul Museos (Buzău), la 12 aprilie 372, la vârsta de 38 de ani. 

           Creştinismul a pătruns mai greu la sate (paganus înseamnă locuitor al satului, de aici provenind cuvântul „păgân”). 

           Latineşti sunt  unele cuvinte ce desemnează preocupări din agricultură: a ara, a semăna, a cultiva ş.a, deci e mai mult decât evident că nu slavii i-au învăţat pe strămoşii noştri cum să cultive pământul, ci a fost de fapt invers. Ilustrativă pentru demonstarea continuităţii populaţiei daco-romane în spaţiul carpato-danubiano-balcanic este cuvântul păcură (din latinescul piculla), cuvânt pe care l-au preluat şi vecinii noştri slavi, atât cei din Balcani cât şi ucrainienii, mărturie a vechimii exploatării acestui produs la români; chiar faptul că slavii răsăriteni (ruşi, ucrainieni) ne-au numit volohi iar slavii sudici valahi dovedeşte faptul că slavii răsăriteni ne-au cunoscut de la început şi direct, iar nu prin intermediul slavilor sudici, aşa cum s-ar fi întâmplat în cazul în care daco-romanii ar fi migrat la S de Dunăre. Pe de altă parte, e adevărat că anumite cuvinte există în limba română şi în cea albaneză: mal, cumnat, unchi (în albaneză se spune unc); ele provin însă din substratul lingvistic comun illyro-tracic. De altfel, stăpânirea romană a revenit la N Dunării în timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Justinian (527-565); vechea cetate a Drobetei a primit numele Teodora (numele soţiei lui Justinian-citiți Iustinian). 

       Concluziile ar fi aşadar următoarele: daco-romanii ocupau un teritoriu vast (de la Munţii Balcani până în zona numită impropriu astăzi Ucraina Subcarpatică, şi de la Nistru până în Pannonia. Nu s-a creat nicăieri în acest spaţiu vreun vid de populaţie, atât Dunărea cât şi Carpaţii nefiind vreodată obstacole de netrecut, relativ la permanentele şi obişnuitele pendulări care au avut loc în acest teritoriu al latinităţii. Aşadar, spaţiul de locuire românesc nu este cel carpato-danubiano-pontic (aşa cum de cele mai multe ori se afirmă), ci carpato-danubiano-balcanic.  

 P.S. - Adepții teoriei imigraţioniste au susţinut că daco-romanii erau nomazi păstori iar agricultura au învăţat-o de la aceiaşi slavi;  în Ungaria ajunsese să se afirme  până nu demult cu cea mai mare seninătate, că românii fiind eminamente un popor de păstori au mâncat mult lapte şi multă brânză şi de aceea ar fi majoritari în Transilvania, deoarece au consumat multe proteine, situaţie care a dus la creşterea natalităţii lor. În realitate, ungurii au venit târziu în Transilvania, constituind întotdeauna o minoritate faţă de autohtonii români. Natural că şi păstoritul a fost pentru români o ocupaţie importantă, dar nu într-atât încât aceştia să-şi  abandoneze pământul strămoşesc, mai ales că  spaţiul locuit de ei oferă condiţiile optime pentru practicarea acestei îndeletniciri. 

            Același maghiar „Domokos” mă ceartă: ce am eu cu asiaticii, că și „celții erau asiatici” (HĂ-HĂ-HĂ!!!), cu celții am ceva? La așa o inepție, nu mai e nimic de adăugat. Cum să fie celții asiatici, BULĂ DE UNGARIA? N-am nimic cu nimeni, decât cu revizioniștii unguri am...

         Mă gândesc la cuvintele rostite cândva de Principele moștenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (cel ucis la Sarajevo în 1914). Acesta, înfuriat la culme de politica xenofobă a oficialilor de la Budapesta, politică ce a fost factorul determinant al prăbușirii dublei monarhii, a strigat  la un moment dat, cam așa: „De ce or fi venit ungurii ăștia în Europa?”  

           Chiar așa...DE CE?

           Până data viitoare, numai bine vă doresc.