Continuăm incursiunea noastră în Istoria Românilor...
Dovezile furnizate de arheologie vin să combată
teoria roesleriană şi pe adepţii acesteia; cultura
materială a dacilor s-a întins până la Nistru; ulterior, în sec. al IV-lea-al VIII-lea constatăm o continuare a tuturor
activităţilor economice; la Napoca, Apulum, Băile Herculane, Târgu Secuiesc
s-a semnalat prezenţa unor comunităţi daco-romane şi străromâneşti; continuă să se manifeste sub toate formele sale tradiţia materială şi
spirituală romană. După retragerea aureliană, deşi circulaţia monetară este mai
redusă, nu se constată o întrerupere a acesteia exceptând tezaurele puse în
legătură cu plata unor stipendii către populaţiile migratoare (cu monede de argint sau chiar de aur) pe teritoriul României sunt cunoscute circa 60 de tezaure pe care populaţia locală le-a
ascuns în perioadele tulburi determinate de invazii; în Moldova, Muntenia şi SE Transilvaniei s-a dezvoltat în sec. al
III-lea-al IV-lea cultura Sântana de Mureş-Cerneahov; aria acestei culturi se întinde de la Dunărea de Jos în Transilvania
până la Nipru; în cadrul acestei culturi, în Moldova, Muntenia şi SE
Transilvaniei s-au descoperit peste 300 de aşezări; 1500 de morminte s-au găsit la Palatca (Cluj) şi Leţcani (Iaşi); au
fost identificate
centre meşteşugăreşti, locuinţe-atelier; în
Muntenia s-a manifestat cultura Chilia-Militari; la Alba-Iulia s-au descoperit morminte de înhumaţie, s-a constatat
supravieţuirea unei populaţii urbane, care a păstrat până la limita sec. al
IV-lea - al V-lea o cultură compatibilă cu cea din provinciile romane târzii.
La Napoca au fost descoperite cuptoare pentru topit minereul datând din sec. al
IV-lea; la Iernut-Mureş s-au găsit monede; la Sarmisegetusa porţile amfiteatrului au fost blocate, ceea ce
demonstrează intenţia populaţiei sedentare de a se apăra. Cunoscut este
,,donariul” de la Biertan-Sibiu cu inscripţia ,,Ego Zenovius
votum posui”
(,,Eu Zenovie
am pus acest dar”), având pe lângă semnul crucii şi monograma lui
Hristos, alăturată inscripţiei votive (n.n.- votiv înseamnă închinat divinității), decupată în metal, reîntâlnită şi pe un vas
fragmentar, din sec. al IV-lea, ca şi piesa anterioară, de la Porolissum (azi, Moigrad, Sălaj).
Opaiţe de lut sau bronz cu toartă cruciformă, ornamentate cu simboluri creştine
sau opaiţele în formă de porumbel, peşte sau de figuri umane s-au găsit la Drobeta, Dierna (Orșova de azi),
Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin) Dej, Potaissa (Turda de azi), Gherla şi în alte locuri. Creştinismul s-a răspândit
în spaţiul românesc, de timpuriu, datorită intenselor legături cu patria
lui Iisus, cât mai ales datorită faptului că această religie a
fost acceptată treptat, de toţi strămoşii românilor. Elocventă este descoperirea urmelor unor biserici
care au funcţionat neîntrerupt în cursul sec. al IV-lea-al VII-lea, cum sunt
acelea de la Tomis, Adamclisi, Niculiţel, Slava Rusă-Tulcea, Sucidava (satul Celeiu, județul Olt). Religia
creştină s-a răspândit prin intermediul unor misionari ori transfugi şi
prizonieri din Imperiu; un astfel de misionar a fost Nicetas. De precizat
că populaţia daco-romană a adoptat de la început credinţa latină ortodoxă,
dovedind o remarcabilă consecvenţă, ilustrată prin faptul că diversele erezii
ca acelea ale arienilor, nestorienilor sau audienilor n-au putut face la noi
prea mulţi prozeliţi; izvoarele amintesc o serie de străluciţi prelaţi
care au trăit şi au activat pe meleagurile locuite de strămoşii noştri: Bretanion şi Teotim II de la Tomis, Nicetas (cca 336-414) -amintit
mai înainte- din Remesiana (azi, Bela Palanka, Serbia), Ursacius din Singidunum (Belgrad-Serbia), Auxentius din Durostorum (azi, Silistra, Bulgaria), Ioan
Cassian sau Dionisie cel Mic de la Tomis (Constanța de astăzi). Cuvinte-simbol pentru religia creştină provin în
limba română din latineşte: cruce (de la crux-crucis), Paşte (de la
Paschae), botez (de la baptisare), dar şi cuvântul prin care este invocat Domnul, Dumnezeu
(din două cuvinte latineşti: domine/ stăpân şi deus/zeu);sã
ne oprim însă asupra cuvântului biserică (ce vine din latinescul basilica); el e prezent şi în retoromană, o limbă care se mai
vorbeşte astăzi pe un teritoriu restrâns din Elveţia; în alte limbi romanice, cuvântul vine din greceşte: ekklesia/
ecclesia (eglise în
franceză, chiesa în italiană); dacă românii s-ar fi constituit ca popor la S de
Dunăre, ar fi preluat şi ei cuvântul din greceşte, precum italienii; iată deci că românii n-au primit creştinismul de la slavi, ci a fost
tocmai invers. În
biserica noastră au pătruns şi cuvinte slave: vecernie, utrenie, sfânt ş.a.; în ce priveşte folosirea limbii slave în biserică (prezenţa textelor religioase în slavonă) ele trebuie puse în legătură cu acceptarea de către români a ritului
ortodox, după marea schismă din 1054, ortodoxia fiind îmbrăţişată şi de vecinii
noştri bulgari, sârbi şi ucrainieni; latina a
rămas limba Occidentului catolic, limba populaţiei neortodoxe din Transilvania. Ulterior, tot sub influenţa ortodoxiei slavo-greceşti s-a scris la noi în româneşte
dar cu litere chirilice. Alfabetul latin a fost introdus de către domnitorul
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Situaţia
a fost alta la o parte dintre românii transilvăneni care, la finele sec. al
XVII-lea, vor accepta supremaţia religioasă a Papei devenind greco-catolici şi
folosind în scrierile lor alfabetul latin.
Cât despre Dionisie cel Mic/Dionysius
Exiguus (sec. al VI-lea) era un om de o vastă cultură, care a alcătuit la ordinul
Papei Grigore I cel Mare (590-604) un calendar calculat după data naşterii lui
Hristos la care se raporta ,,era împăratului Diocleţian” (284-305); e vorba de ,,calendarul gregorian” calendar ce, cu îmbunătăţirile inerente, este valabil şi astăzi.
Şi la noi creştinismul şi-a avut martirii săi; se cuvine amintit marele teolog creştin de limbă latină Tertulian (a doua jumătate a sec.I d.Hr.) care scria: ,,căci în cine altul au crezut toate neamurile decât în Hristos (…) şi [neamurile] sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor (…). Un alt teolog creştin, Origenes, a afirmat clar ceva mai târziu: ,,când sfinţii apostoli şi ucenici ai
Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, [Andrei] a primit [prin
tragere la sorţi] Sciţia
(n.n.-Dacia,
şi mai ales o parte a ei Dobrogea, apar în scrieri antice târzii cu titlul de Sciţia); Dobrogea a
fost provincia numită de romani Sciţia Minor-Sciţia
Mică, aluzie la perioada mai veche în care şi-au exercitat autoritatea asupra
acestui pământ daco-getic regii sciţi). O
victimă a
persecuţiilor împăratului Diocleţian împotriva creştinilor a fost preotul
martir daco-roman Montanus şi soţia sa Auxenţia, de la Sirmium (azi Mitroviţa-Serbia); cei
doi au fost aruncaţi în
râul Sava, la 26 martie 304 . În Singidunum, au murit pentru Hristos diaconul (diacon-cleric aflat pe prima treaptă a ierarhiei
bisericeşti) Ermil şi temnicerul Stratonic înecaţi în Dunăre pe la 307. În zona
Durostorum între anii 298-304, au fost ucişi circa 50 de soldaţi romani pentru
credinţa lor creştină. Episcopul Efrem al Tomisului ar fi fost martirizat în
anul 304. La Axiopolis (lângă Cernavodă) la începutul sec. al IV-lea au fost martirizaţi
Chiril, Chindeas şi Dasius; moaştele lor se află astăzi la Ancona (Italia). Săpăturile arheologice efectuate în 1971 au scos la
iveală o bazilică paleocreştină, la Niculiţel-Tulcea, bazilică ce avea sub
altar o criptă (marturion/martyrion, loc de păstrare a moaştelor martirilor,
pe greceşte); în interiorul criptei s-a găsit o ladă mortuară, în
care se aflau moaştele a patru martiri; pe pereţi se
găsesc două inscripţii în limba greacă; una
dintre ele, redă numele martirilor: Zoticos,
Attalos, Kamasis, Filippos;
probabil ei au fost martirizaţi în timpul persecuţiilor împăratului Diocleţian,
pe la 304-305; ulterior,
sub criptă s-au descoperit moaştele a încă doi martiri, al căror nume nu îl
cunoaştem; sunt singurele moaşte de martiri descoperite până
acum pe teritoriul României; astăzi ele se păstrează în biserica mănăstirii
Cocoş-Tulcea. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat în anul
313 Edictul (Edict-cuvânt latinesc însemnând proclamaţie, ordin) la Mediolanum (Milano de azi) prin
care creştinii au primit dreptul de a-şi practica în mod liber cultul; toate bunurile ce le fuseseră confiscate le-au fost
restituite (inclusiv bisericile şi cimitirele); în paralel însă se practicau şi cultele păgâne. Aceste biserici erau la
început locuri unde se împărţea dreptatea (biserica se numea ,,Casa Dreptăţii”); cel care împărţea
dreptatea era basileul/basileus, adică
regele,domnul,conducătorul; ulterior, creştinii au folosit aceste locuri pentru
practicarea cultului lor (,,Casa
Dreptăţii a
devenit ,,Casa Domnului”),
Dumnezeu fiind
acela care împărţea acum dreptatea
supuşilor lui creştini.
Am prezentat în cursul temei noastre de astăzi o parte a dovezilor continuității românești în vechea sa vatră dacică. După cum constatați, deocamdată, atât la Nord cât și la Sud de Dunăre, romanicii reprezentau elementul dominant. Am pus accentul pe argumentele paleocreștine (creștine vehi, de la grecescul „palaios”-vechi) Tocmai pentru că am vrut să arătăm vechimea creștinismului la români; adică în timp ce strămoșii noștri aderaseră la creștinism triburile de păgâni descreierați și necrofagi prădau, ucideau și incendiau pământuri străine pe care le invadaseră. Dar despre aceste evenimente, într-una din dățile viitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu