DOMNIȘOARELE MASCULINE

 Atrag atenția că noi, oamenii normali suntem în pericol datorită domnișoarelor masculine. A reapărut individul nespălat, căruia îi scriu doar inițialele, din silă, nu din frică, M. N. Domnișoara masculină M. N. e însoțit (a) mereu de altă domnișoară masculină (tot nespălata) și ambii (scuzați ambele) au ieșit pe stradă la agățat bărbați. De ce nu le asigură statul ăsta locuri speciale în care să-și trăiască măcar ei doi (pardon, ele două) , dar și alții cu preferințele lor sexuale ciudate  poveștile lor teribile de amor, ca să fim noi cei normali lăsați în pace?

UNGURII...MUSAFIRII ÎNTÂRZIAȚI AI EUROPEI - PARTEA A XI-A

         Continuăm incursiunea noastră în Istoria Românilor...

      Dovezile furnizate de arheologie vin să combată teoria roesleriană şi pe adepţii acesteia; cultura materială a dacilor s-a întins până la Nistru; ulterior, în sec. al IV-lea-al VIII-lea constatăm o continuare a tuturor activităţilor economice; la Napoca, Apulum, Băile Herculane, Târgu Secuiesc s-a semnalat prezenţa unor comunităţi daco-romane şi străromâneşti; continuă să se manifeste sub toate formele sale tradiţia materială şi spirituală romană. După retragerea aureliană, deşi circulaţia monetară este mai redusă, nu se constată o întrerupere a acesteia exceptând tezaurele puse în legătură cu plata unor stipendii către populaţiile migratoare (cu monede de argint sau chiar de aur) pe teritoriul României sunt cunoscute circa 60 de tezaure pe care populaţia locală le-a ascuns în perioadele tulburi determinate de invazii; în Moldova, Muntenia şi SE Transilvaniei s-a dezvoltat în sec. al III-lea-al IV-lea cultura Sântana de Mureş-Cerneahov; aria acestei culturi se întinde de la Dunărea de Jos în Transilvania până la Nipru; în cadrul acestei culturi, în Moldova, Muntenia şi SE Transilvaniei s-au descoperit peste 300 de aşezări; 1500 de morminte s-au găsit la Palatca (Cluj) şi Leţcani (Iaşi); au fost identificate centre meşteşugăreşti, locuinţe-atelier; în Muntenia s-a manifestat cultura Chilia-Militari; la Alba-Iulia s-au descoperit morminte de înhumaţie, s-a constatat supravieţuirea unei populaţii urbane, care a păstrat până la limita sec. al IV-lea - al V-lea o cultură compatibilă cu cea din provinciile romane târzii. La Napoca au fost descoperite cuptoare pentru topit minereul datând din sec. al IV-lea; la Iernut-Mureş s-au găsit monede; la Sarmisegetusa porţile amfiteatrului au fost blocate, ceea ce demonstrează intenţia populaţiei sedentare de a se apăra. Cunoscut este ,,donariul” de la Biertan-Sibiu cu inscripţia ,,Ego Zenovius votum posui” (,,Eu Zenovie am pus acest dar”), având pe lângă semnul crucii şi monograma lui Hristos, alăturată inscripţiei votive (n.n.- votiv înseamnă închinat divinității), decupată în metal, reîntâlnită şi pe un vas fragmentar, din sec. al IV-lea, ca şi piesa anterioară, de la Porolissum (azi, Moigrad, Sălaj). Opaiţe de lut sau bronz cu toartă cruciformă, ornamentate cu simboluri creştine sau opaiţele în formă de porumbel, peşte sau de figuri umane s-au găsit la Drobeta, Dierna (Orșova de azi), Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin) Dej, Potaissa (Turda de azi), Gherla şi în alte locuri. Creştinismul s-a răspândit în spaţiul românesc, de timpuriu, datorită intenselor legături cu patria lui Iisus, cât mai ales datorită faptului că această religie a fost acceptată treptat, de toţi strămoşii românilor. Elocventă este descoperirea urmelor unor biserici care au funcţionat neîntrerupt în cursul sec. al IV-lea-al VII-lea, cum sunt acelea de la Tomis, Adamclisi, Niculiţel, Slava Rusă-Tulcea, Sucidava (satul Celeiu, județul Olt). Religia creştină s-a răspândit prin intermediul unor misionari ori transfugi şi prizonieri din Imperiu; un astfel de misionar a fost Nicetas. De precizat că populaţia daco-romană a adoptat de la început credinţa latină ortodoxă, dovedind o remarcabilă consecvenţă, ilustrată prin faptul că diversele erezii ca acelea ale arienilor, nestorienilor sau audienilor n-au putut face la noi prea mulţi prozeliţi; izvoarele amintesc o serie de străluciţi prelaţi care au trăit şi au activat pe meleagurile locuite de strămoşii noştri: Bretanion şi Teotim II de la Tomis, Nicetas (cca 336-414) -amintit mai înainte- din Remesiana (azi, Bela Palanka, Serbia), Ursacius din Singidunum (Belgrad-Serbia), Auxentius din Durostorum (azi, Silistra, Bulgaria), Ioan Cassian sau Dionisie cel Mic de la Tomis (Constanța de astăzi). Cuvinte-simbol pentru religia creştină provin în limba română din latineşte: cruce (de la crux-crucis), Paşte (de la Paschae), botez (de la baptisare), dar şi cuvântul prin care este invocat Domnul, Dumnezeu (din două cuvinte latineşti: domine/ stăpân şi deus/zeu);sã ne oprim însă asupra cuvântului biserică (ce vine din latinescul basilica); el e prezent şi în retoromană, o limbă care se mai vorbeşte astăzi pe un teritoriu restrâns din Elveţia; în alte limbi romanice, cuvântul vine din greceşte: ekklesia/ ecclesia (eglise în franceză, chiesa în italiană); dacă românii s-ar fi constituit ca popor la S de Dunăre, ar fi preluat şi ei cuvântul din greceşte, precum italienii; iată deci că românii n-au primit creştinismul de la slavi, ci a fost tocmai invers. În biserica noastră au pătruns şi cuvinte slave: vecernie, utrenie, sfânt ş.a.; în ce priveşte folosirea limbii slave în biserică (prezenţa textelor religioase în slavonă) ele trebuie puse în legătură cu acceptarea de către români a ritului ortodox, după marea schismă din 1054, ortodoxia fiind îmbrăţişată şi de vecinii noştri bulgari, sârbi şi ucrainieni; latina a rămas limba Occidentului catolic, limba populaţiei neortodoxe din Transilvania. Ulterior, tot sub influenţa ortodoxiei slavo-greceşti s-a scris la noi în româneşte dar cu litere chirilice. Alfabetul latin a fost introdus de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Situaţia a fost alta la o parte dintre românii transilvăneni care, la finele sec. al XVII-lea, vor accepta supremaţia religioasă a Papei devenind greco-catolici şi folosind în scrierile lor alfabetul latin.

         Cât despre Dionisie cel Mic/Dionysius Exiguus (sec. al VI-lea)  era un om de o vastă cultură,  care a alcătuit la ordinul Papei Grigore I cel Mare (590-604) un calendar calculat după data naşterii lui Hristos la care se raporta ,,era împăratului Diocleţian” (284-305); e vorba de ,,calendarul gregorian” calendar ce, cu îmbunătăţirile inerente, este valabil şi astăzi. 

         Şi la noi creştinismul şi-a avut martirii săi; se cuvine amintit marele teolog creştin de limbă latină Tertulian (a doua jumătate a sec.I d.Hr.) care scria: ,,căci în cine altul au crezut toate neamurile  decât în Hristos (…) şi [neamurile] sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor (…). Un alt teolog creştin, Origenes, a afirmat clar ceva mai târziu: ,,când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, [Andrei] a primit [prin tragere la sorţi] Sciţia (n.n.-Dacia, şi mai ales o parte a ei Dobrogea, apar în scrieri antice târzii  cu titlul de Sciţia); Dobrogea a fost provincia numită de romani Sciţia Minor-Sciţia Mică, aluzie la perioada mai veche în care şi-au exercitat autoritatea asupra acestui pământ daco-getic regii sciţi). O victimă a persecuţiilor împăratului Diocleţian împotriva creştinilor a fost preotul martir daco-roman Montanus şi soţia sa Auxenţia, de la Sirmium (azi Mitroviţa-Serbia); cei doi au fost aruncaţi în râul Sava, la 26 martie 304 . În Singidunum, au murit pentru Hristos diaconul (diacon-cleric aflat pe prima treaptă a ierarhiei bisericeşti) Ermil şi temnicerul Stratonic înecaţi în Dunăre pe la 307. În zona Durostorum între anii 298-304, au fost ucişi circa 50 de soldaţi romani pentru credinţa lor creştină. Episcopul Efrem al Tomisului ar fi fost martirizat în anul  304. La Axiopolis (lângă Cernavodă) la începutul sec. al IV-lea au fost martirizaţi Chiril, Chindeas şi Dasius; moaştele lor se află astăzi la Ancona (Italia). Săpăturile arheologice efectuate în 1971 au scos la iveală o bazilică paleocreştină, la Niculiţel-Tulcea, bazilică ce avea sub altar o criptă (marturion/martyrion, loc de păstrare a moaştelor martirilor, pe greceşte); în interiorul criptei s-a găsit o ladă mortuară, în care se aflau moaştele a patru martiri; pe pereţi se găsesc două inscripţii în limba greacă; una dintre ele, redă numele martirilor: Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos; probabil ei au fost martirizaţi în timpul persecuţiilor împăratului Diocleţian, pe la 304-305; ulterior, sub criptă s-au descoperit moaştele a încă doi martiri, al căror nume nu îl cunoaştem; sunt singurele moaşte de martiri descoperite până acum pe teritoriul României; astăzi ele se păstrează în biserica mănăstirii Cocoş-Tulcea. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat în anul 313 Edictul (Edict-cuvânt latinesc însemnând proclamaţie, ordin) la Mediolanum (Milano de azi) prin care creştinii au primit dreptul de a-şi practica în mod liber cultul; toate bunurile ce le fuseseră confiscate le-au fost restituite (inclusiv bisericile şi cimitirele); în paralel însă se practicau şi cultele păgâne. Aceste biserici erau la început locuri unde se împărţea dreptatea (biserica se numea ,,Casa Dreptăţii”); cel care împărţea dreptatea era basileul/basileus, adică regele,domnul,conducătorul;   ulterior, creştinii au folosit aceste locuri pentru practicarea cultului lor (,,Casa Dreptăţii a devenit ,,Casa Domnului”), Dumnezeu fiind acela care împărţea acum  dreptatea supuşilor lui creştini. 

    

sursa: http://cristis.hi2.ro/religie/raspcrestrom.php?no=1#doi
      

   Am prezentat în cursul temei noastre de astăzi o parte a dovezilor continuității românești în vechea sa vatră dacică. După cum constatați, deocamdată, atât la Nord cât și la Sud de Dunăre, romanicii reprezentau elementul dominant. Am pus accentul pe argumentele paleocreștine (creștine vehi, de la grecescul „palaios”-vechi) Tocmai pentru că am vrut să arătăm vechimea creștinismului la români; adică în timp ce strămoșii noștri aderaseră la creștinism triburile de păgâni descreierați și necrofagi prădau, ucideau și incendiau pământuri străine pe care le invadaseră. Dar despre aceste evenimente, într-una din dățile viitoare...