Așadar, să continuăm incursiunea noastră în Istoria Românilor...
Confruntarea dintre daco-geții lui Diurpaneus-Decebal și romanii lui Marcus Ulpius Traianus era inevitabilă. Romanii doreau neapărat să cucerească foarte bogata Dacie. Practic, Traianus -așa cum se arată în documente- a dus luptele cu dacii „mai degrabă cu chibzuială decât cu înfocare”. Mai ales că avea în fața lui o armată bine pregătită, gata de orice sacrificiu pentru apărarea pământului strămoșesc; în fruntea oștii dacilor se găsea acel Diurpaneus, căruia marele istoric Dio Cassis îi făcea un portret elogios: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să
aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil
în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie
de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru
el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.” Romanii erau conștienți de forța și vitejia dacilor. De aceea, între altele, Traianus a luat în prealabil măsuri pentru a izola diplomatic și militar Regatul dac; în acest scop, el a supus toate populațiile vecine Daciei, zădărnicind orice tentativă a lui Diurpaneus de a încheia vreo alianță militară care (indiscutabil) ar fi fost îndreptată contra Romei. Lucrurile sunt îndeobște cunoscute, din păcate mai mult de către români și mai puțin de către străini, pentru că mai-marii noștri dintotdeauna n-au știut sau (mai grav!) n-au vrut să promoveze interesele noastre naționale în afara țării. Au fost două războaie sângeroase între cele două tabere: primul între 101-102 și celălalt între 105-106. Unii istorici sunt înclinați însă să creadă că acest al doilea război daco-roman ar fi durat mai puțin (până prin noiembrie 105). Daco-geții au fost învinși (ȘI NU EXTERMINAȚI!), iar conducătorul lor, Diurpaneus cel Viteaz (Decebal) s-a sinucis.
Astfel că, așa cum dovedește Diploma militară descoperită la Porolissum (localitatea Moigrad, județul Sălaj) și datată 11 august 106, Regatul geto-dacilor era desființat, iar pe o parte a teritoriului său se crease provincia romană Dacia.
Așadar, iată provincia romană Dacia...
După cum se poate constata, nu întreaga Dacie a devenit provincie romană, ci doar Centrul și Sudul Transilvaniei, Banatul, Oltenia, Vestul Munteniei și Sudul Moldovei (reamintim că Dobrogea era de mai mult timp sub stăpânirea Romei). În afara stăpânirii romane rămâneau: Maramureșul, Crișana, Nordul și Centrul Moldovei, mare parte din Câmpia Munteniei. Aceste teritorii au continuat să fie locuite de dacii liberi, care au conviețuit cu triburi de migratori ce s-au așezat (temporar) pe pământul daco-geților: fie că erau sarmații (iazygi și roxolani) de neam scitic, fie că erau bastarnii, de neam germanic. Amintim aici triburi de daci liberi: costobocii (în Nordul Moldovei), dacii mari (în Maramureș și Crișana) și -cei mai importanți- carpii (localizați și ei în Moldova) De la numele lor avem numele munților (CARPAȚI). Ei au reprezentat un real și permanent pericol pentru autoritățile romane, datorită deselor incursiuni pe care le făceau în provincia romană Dacia, cu scopul evident de a elibera acea parte a Daciei aflată sub stăpânirea Romei. De fapt, carpii pretindeau (și nu fără temei) că erau „mai puternici decât goții”. Ori, se cunoaște puterea acestor goți (de neam germanic) care au dat -la rândul lor- mari bătăi de cap romanilor. Vom constata că și acești daci liberi vor fi supuși procesului definitiv și ireversibil de romanizare.
P.S.- Punctez din nou: nici acum „faimoșii” necrofagi din Asia (maghiarii adică, v-ați dat seama) nu se aflau prin zonă.
Până la viitoarea noastră întâlnire cu Istoria Românilor, numai bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu