PÂNĂ LA URMĂ...MAI SCRIU...

                                                                                ANXIETATE

Am prins a scrijeli un lemn
Cu unghia plină de sânge
Şi parcă râd ca la un semn
Văzând cum lemnul parcă plânge.

Urăsc lumina ce-a pătruns,
La mine-n colţul de odaie
Şi-mi simt aievea gâtul strâns
De raza soarelui vioaie.

Îmi trec pe tâmplele ce ard
Imagini rupte din trecut,
Când port pe chip ca şi un fard
O mască mare, grea, de lut.

Rămân adesea neclintit
Căci mă cuprind fiori de gheaţă,
De parcă m-ar fi părăsit
Şi cel din urmă fir de viaţă.

Atunci îmi pare că nu sunt
Decât în vis pe-această lume,
Că mai există un Pământ
Unde trăiesc şi am un nume.

Iar din coşmaruri îmi răsar
Cei morţi ai mei, fără de număr,
Cu ei vorbesc oftând amar
Şi lor le plâng mereu pe umăr.

Din lacrimile ce-au căzut
Şiroaie, sfârtecându-mi faţa,
Într-un delir mi-am refăcut
Clipă cu clipă, toată viaţa.

                                                                                                                   Constanţa, 21 august 2013