miercuri, 23 august 2023

NICOLAE ȘI ELENA CEAUȘESCU: CRIMINALI ȘI PSIHOPAȚI (Partea I)

       Iar și iar apar peste tot în mass-media susținători ai tovarășului împușcat. La rândul meu, trebuie să suport mereu și mereu acuzația că l-am „omorât pe bietul Ceaușescu”. 
       Repet a o suta oară: nu l-am ucis eu, am fost însă de acord să fie lichidat. Mai mult, dacă aș fi fost în preajma lui, nu aș fi ezitat nici o clipă să îl trimit pe lumea cealaltă. Motive sunt destule; pe unele dintre ele le voi enumera aici.
      Nicolae Ceaușescu s-a „contaminat” repede cu ideile stângii radicale (comuniste). Cauzele acestei aderări rapide și entuziaste la ideologia marxist-leninistă sunt multiple. El provenea dintr-o familie de țărani săraci, cu mulți copii (erau zece frați, trei fete și șapte băieți). În plus, familia trebuia să suporte și desele escapade ale unui tată bețiv notoriu. Ca o dovadă a acestei realități, în 1924, când i s-a născut unul din băieți, Andruță Ceaușescu (adică tatăl-sugativă) era atât de beat încât a uitat că mai are acasă un fiu cu prenumele Nicolae (viitorul conducător) și l-a botezat pe noul născut tot Nicolae. Mai târziu, acestuia i s-a adăugat prenumele tatălui (Andruță) pentru a-l deosebi de „geniul Carpaților”. E de la sine înțeles că într-o asemenea atmosferă era și foarte dificil să ieși în evidență cu ceva bun și să năzuiești la vreo situație socio-profesională cât de cât onorabilă. Mai ales că niciuna dintre progeniturile lui Andruță-senior nu a dovedit aptitudini deosebite la școală. Dimpotrivă! Pentru toți, instituția școlară a reprezentat o nemapomenită povară de care, fiecare dintre ei, s-a „eliberat” (cum-necum) cât mai repede. Și întrucât Scorniceștiul natal nu oferea nicio perspectivă, odraslele au apucat-o care încotro, „au plecat în lume”. În ce-l privește pe „eroul neamului”, el a devenit ucenic la un atelier de reparat pantofi. Această situație umilă nu-i convenea junelui viitor cizmar, mai ales că putea vedea o altă viață în centrul Capitalei. Individ caracterizat printr-o ambiție fără limite, invidios și egocentric, Ceaușescu și-a dat seama că starea lui precară ar putea fi alta doar prin schimbarea totală a lucrurilor. Ori, comuniștii erau aceia care preconizau transformarea prin mijloace violente a societății. Ca atare, aici și-a  găsit Ceaușescu „matca”. Încă din adolescență, nu se ferea să declare: „Voi fi un Stalin al României”. Din păcate, s-a ținut de cuvânt. Nimic surprinzător deoarece, încă de acum în personalitatea sa se acumula mulțimea de frustrări, nemulțumiri, neîmpliniri și neputințe, care va influența, va justifica în mod fatal și irevocabil șirul faptelor sale terifiante de mai târziu. Munca în atelier, munca adevărată în general, nu l-a atras niciodată. Prefera să hoinărească pe jos (sau cu trenul), fiind reținut de mai multe ori și dus la Jandarmerie sub acuzația de vagabondaj. Comuniștii i-au oferit „munca” lor preferată (și a lui): să facă propagandă, adică să împartă manifeste și să „dea din gură”. Față de munca la atelier, așa ceva nu-l obosea deloc. Reamintesc că la acea vreme Partidul Comunist din România era ilegal întrucât, în baza directivelor venite de la Moscova, considera România un stat imperialist, militând pentru dezmembrarea statului nostru! Pe „patriotul” Nicolae Ceaușescu însă, nu l-a deranjat așa ceva...
         În „măreața lui activitate de ilegalist” (de fapt de golan cu acte în regulă la autorități) a cunoscut-o și pe viitoarea consoartă, Elena Petrescu. Aceasta a cerut peste ani să i se recunoască la rându-i, „eroica” activitate de ilegalistă comunistă, deși atunci vindea semințe în gara Titu. Ce mai activitate „conspirativă”...
         De fapt, despre dumneaei se pot spune mult mai puține lucruri. Cele patru clase primare nu le-a terminat, întrucât -repetentă fiind- când să înceapă clasa a IV-a a constatat că se extenuase de atâta învățătură și a dat fuga la București. În Capitală, după ceva timp și multe peripeții, a fost angajată ca țesătoare. Cum însă nu o mulțumea nici pe „Tovarășa”  statutul ei socio-profesional, a găsit soluția „salvatoare”: a început să practice (în timpul liber) o anume meserie, considerată a fi cea mai veche din lume. Cu această nouă „profesie” a apărut și ea înregistrată la Poliția Română. 
      Continuarea articolului data viitoare; până atunci, ca de obicei, numai bine vă doresc.  
             
         
           

joi, 18 mai 2023

ROMÂNII, AMERICANII ȘI AFACERILE

        Fără îndoială, intrarea României în NATO a fost o necesitate de prim ordin, aș zice o condiție esențială a supraviețuirii noastre, între șacalii care ne înconjoară (mai ales ungurii și ucrainienii) șacali pe care de obicei noi îi numim vecini. Dacă mai punem la socoteală agresivitatea permanentă a Imperiului rus, acela care (după cum am mai scris) în trei sute de ani ne-a invadat teritoriul de douăsprezece ori, avem în față pericolele grave care ne amenință dintotdeauna. Ori, în absența unei garanții serioase de securitate, România ar fi fost pierdută; această garanție nu putea fi oferită decât de Organizația Pactului Nord Atlantic (recte de către Statele Unite ale Americii).  Însă despre cum au înțeles politicienii americani dar și mulți dintre cei români să pună bazele și să consolideze această relație (zisă alianță) vreau să scriu în continuare.
     Natural, orice legătură dintre două state, are la bază solide raporturi economice. Așadar, americanii și-au început...treaba. În anul 2003, o firmă americană, „Lander Cross”, și-a trimis cu zarvă mare reprezentanți ca să cumpere cunoscuta și renumita noastră fabrică  „ARO”. Cartea de vizită a acestei unități economice românești era una grozavă: „ARO” producea anual 14.000 de automobile de o calitate remarcabilă; ca dovadă, 90% din ceea ce se producea, lua drumul exportului. Toată lumea era mulțumită, oamenii munceau bine și cu spor, câștigau pe măsură (erau muncitori și ingineri cu o înaltă calificare). Așa încât, se pune în mod legitim întrebarea: de ce era nevoie să fie vândută? Mai ales că de la început, lucrurile se arătau a fi cel puțin suspecte. Americanii au cumpărat-o cu...180.000 de dolari (n.n.-o nimica toată!). Mai departe, mergem din surpriză în surpriză; americanii s-au angajat prin contract, că vor investi două milioane de dolari în modernizare și retehnologizare. Nu numai că nu au investit niciun dolar, dar realmente au dezmembrat fabrica și au vândut-o bucată cu bucată la fier vechi. În felul acesta și-au scos banii (obținând încă mulți pe deasupra) și apoi au plecat acasă. Așadar nu și-au respectat angajamentele asumate, lăsând și mulțimea de salariați pe drumuri. Această mârșăvie oferă certitudinea unui act de sabotaj economic, având obiectivul clar de eliminare a concurenței. De fapt, metoda e arhicunocută, nu-i așa? S-a aplicat nu numai la „ARO”, ci și la alte zeci de unități economice românești, ducând la ruinarea țării.
          Dau un alt exemplu, de-a dreptul cutremurător de data aceasta; așa că așezați-vă bine pe scaune, să nu cădeți. În același an 2003, firma americană „Bechtel” s-a angajat (tot prin contract) să construiască mult așteptata și mult dorita autostradă a Transilvaniei. De la început au apărut și aici metode suspecte. Clauzele contractului trebuiau să rămână secrete; și asta deși lucrarea se plătea din bugetul statului, cu alte cuvinte din buzunarul proștilor, adică al nostru. De aici încolo vine catastrofa: americanii și-au început munca în 2004, dar în 2012 au oprit orice activitate, brusc și fără explicații. În opt ani de zile (2004-2012) din 415 km cât are (ar fi trebuit să aibă) autostrada, „aliații”, au realizat...52 km (mai nimic!). Și acum bomba:  pentru acești prăpădiți 52 km, statul român a fost silit să le plătească...1,3 miliarde de euro! Dacă nu m-au zăpăcit cifrele, asta înseamnă că pentru un km de autostradă le-am plătit „protectorilor” noștri 25 milioane de euro? E cu adevărat incredibil, halucinant, nemaivăzut...nici dacă îl făceau din aur nu costa atât. Pe urmă, ca și când acest jaf  de proporții inimaginabile n-ar fi fost suficient, au mai cerut (și primit imediat!) un „mărunțiș” de ...37 milioane de euro, nu se știe pentru ce (probabil ca să-și plătească biletele de avion, n-aveau bani să se întoarcă acasă...). Acum vă întreb: ce diferență găsiți între Sovromurile sovieticilor care au ruinat economia românească în timpul ultimei ocupații rusești (sovietice) și aceste practici spoliatoare puse în practică în mod cinic și barbar de către americani în ziua de azi, și încă în numele „democrației”?
              Acum vedeți de ce le spun eu ăstora „mari putori”? Sunt altfel?
          Mai târziu, ni s-a dat de înțeles (nu de către americanii înșiși, ci pe căi indirecte) că aceasta a fost de fapt...taxa noastră de intrare în NATO. Într-adevăr, în 2004, cu o întârziere de...60 de ani, americanii erau aici, „cu arme și bagaje”; România devenea stat membru al NATO, dar cu ce preț! Și încă mai avem...„costuri colaterale”. 
         Ca să nu primesc acuzații, precizez că am cules aceste informații din cartea scrisă de reputatul istoric Ioan Scurtu, carte ce tratează cu predilecție o altă problemă spinoasă, cea a Tezaurului României, rămas la Moscova. Vă recomand să o citiți, dacă o mai găsiți. 
          Această atitudine de servilism față de americani nu ne-a ajutat și nu ne ajută cu nimic. Aș putea spune că a avut și are un devastator contraefect. Rezultatul obedienței noastre față de S.U.A. a avut ca rezultat între altele întreruperea fără termen a oricărei discuții  cu partea rusă în problema Tezaurului.  Asta deși la un moment dat, o Comisie mixtă româno-rusă de istorici și finanțiști formată special pentru abordarea acestui subiect, făcea anumite progrese. 
              Reacțiile multor politicieni de la București nu au făcut decât să inflameze atmosfera. Spre exemplu, fostul președinte Băsescu, plusa nepermis și fără niciun temei pe tema unei așa-zise AXE WASHINGTON-LONDRA-BUCUREȘTI. Aceasta cu atât mai grav cu cât nici britanicii, nici americanii n-au vorbit vreodată despre asemenea...AXĂ!
             Ba mai mult, așa cum sesiza și profesorul Scurtu, rușii, atunci când (cu totul tangențial și întâmplător) mai au ceva de precizat în privința României, nici nu mai vorbesc cu noi, se adresează direct americanilor, urmând cunoscuta butadă: „Noi discutăm cu stăpânul, nu cu sluga.”  
          Imaginea noastră în Vest a rămas cea din trecut, ba azi a devenit mai stridentă; iat-o...



        Ați văzut-o pe dumneaei în acțiune, scoțând de sub cele șapte fuste haleală cât pentru un batalion ca un veritabil Houdini în variantă feminină. Cu ăștia ar trebui să încuviințeze Occidentul intrarea noastră în Spațiul Schengen?
          Oricum, reacția Vestului la adresa noastră e neschimbată de mult timp. În următorul clip, doamna vorbește în Parlamentul Danemarcei despre alte subiecte; cu alte cuvinte e o parodie, dar cât de bine se potrivește cu situația noastră!


sursa videoclipurilor: www.facebook.com
          Până data viitoare, numai bine vă doresc.