ROMÂNIA SAU GRECIA? (Partea întâi)
Vreau să îmi expun aici și acum punctul de vedere în legătură cu problema atitudinii Occidentului față de România. La noi s-a vorbit mereu după cel de-al Doilea Război Mondial că anglo-americanii ne-au vândut sovieticilor; ca o consecință a acestei fărădelegi, în țara noastră s-a instaurat prin forță și înșelăciune regimul comunist, care a generat o adevărată tragedie națională, ce s-a desfășurat în întreaga sa monstruozitate, vreme de aproape jumătate de secol. Peste trei milioane de oameni au avut de suferit de pe urma „molimei roșii” (adică un român din șapte). Însă despre aceste lucruri voi scrie în detaliu cu altă ocazie.
Pe scurt, aș vrea să analizez cum s-au petrecut lucrurile. Primul Război Mondial se încheiase cu o pace contestată de o serie de state, unele dintre ele puternice, care așteptau în mod evident, momentul potrivit pentru a declanșa o nouă conflagrație de proporții. Marea învinsă, Germania, considera (și astăzi consideră la fel) că sistemul de tratate de pace de la Paris (1919-1920) a reprezentat pentru ea un veritabil dictat, iar pentru Istoria sa, o pagină rușinoasă și umilitoare. Acestui stat i s-a impus plata unei mari despăgubiri de război; teritoriul cândva temutului Imperiu german era redus în favoarea vecinilor săi, Franța, Belgia, Polonia și Danemarca. Germania pierdea și coloniile sale din Africa (Togo, Camerun, Namibia, Burundi și Rwanda); era obligată să mențină sub arme doar 100.000 de soldați și i se interzicea să posede aviație militară, tancuri sau artilerie grea. Asemenea impuneri au provocat sentimente de frustrare și revoltă printre nemți. Ei reclamau vehement că la această nouă împărțire a teritoriilor, nu s-a avut în vedere (și în cazul lor) respectarea Principiului Naționalităților, pe care îl vehiculau zgomotos marii învingători (în special americanii). Concret, mulți germani fuseseră „aruncați” în afara frontierelor țării. Pe de altă parte, accentuau ideea că nu numai Germania trebuia considerată vinovată pentru declanșarea marii conflagrații, ci și alte state (inclusiv Franța și Marea Britanie). Aici chiar că aveau dreptate, întrucât Primul Război Mondial a izbucnit în principal datorită dorinței marilor puteri imperialiste de a face (fiecare în avantajul ei, bineînțeles) o nouă împărțire a sferelor de influență. Așa încât, imediat după 1918, Germania s-a confruntat cu o mare criză economică, strâns legată de o pronunțată instabilitate politică. Pe fondul nemulțumirilor crescânde și a nesiguranței generale, având în frunte o clasă conducătoare dezorientată și fără soluții, Germania a naufragiat rapid pe terenul periculos al mișcărilor extremiste.
La început, s-au declanșat acțiunile extremiștilor de stânga (comuniștii). Astfel, încă din noiembrie 1918, ca o consecință a revoltei marinarilor militari din portul Kiel, s-a ajuns treptat la crearea pe zone întinse din Vestul Germaniei, de Soviete ale Muncitorilor și Soldaților, după modelul rusesc. Fără să mai aibă vreo autoritate, în asemenea condiții, Kaiserul (împăratul) Wilhelm al II-lea (1888-1918) a abdicat.
În ianuarie 1919, chiar la Berlin, elemente comuniste anarhice au încercat să declanșeze o revoluție. Forțele naționaliste, necomuniste (dirijate de social-democrații moderați), au înăbușit repede tentativa; în mai 1919, extrema stângă germană era învinsă. Se instaura ceea ce în Istoria Germaniei s-a numit „Republica de la Weimar”.
Dar nici această alternativă politică nu a fost în măsură să creeze condiții pentru normalizarea situației. Ca atare, a început să se afirme extrema dreaptă. Sub scutul protector al democrației parlamentare și al libertății de opinie, s-a afirmat în viața publică Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani, mai ales după ce în fruntea lui a ajuns caporalul dement, Adolf Hitler. Îmbinând viclenia, intimidarea, violența extremă, cu o retorică agresivă furibundă, antisemită și xenofobă, Hitler a pătruns în viața politică a Germaniei fără probleme, „pe ușa din față”, cum se spune. Intuind că urletele sale de chemare la măcel din fața microfoanelor, cu spume la gură și pumnii încleștați la piept (gen urangutan) sunt în măsură să atragă milioane de ignoranți și disperați, el a perseverat într-o manieră diabolică. Mai curând decât ar fi crezut, și-a atins țelul: în 1933, devenea cancelar al Germaniei. Cu un cinism și o brutalitate în care s-a luat la întrecere cu celălalt scelerat Stalin, Hitler și-a înlăturat repede toți rivalii reali sau potențiali, ajungând ceea ce își dorise mereu să fie, stăpânul absolut al Germaniei, adică DER FÜHRER („CONDUCĂTORUL”).
În articolul viitor, am să scriu cum Hitler a încălcat sistematic toate prevederile Tatatului de la Versailles, contribuind decisiv la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul masiv al pretinșilor săi advesari ideologici, sovieticii. El s-a bucurat însă și de ajutorul tacit al marilor state occidentale (Statele Unite, Marea Britanie și Franța), care, după vechiul lor obicei, au dormit în cizme.
Până data viitoare, numai bine vă doresc...
