Referitor la postarea trecută, se impun câteva precizări. Ca o primă concluzie, v-ați dat seama acum de ce am scris eu cândva, ceea ce au scris și alții înaintea mea, anume că Marea Neagră e cel mai bun vecin al României. Apoi, ați constatat că (deseori) rușii și ungurii au mers mână-n mână ca niște adevărați îndrăgostiți, când a fost vorba să invadeze teritorii străine, să asuprească popoare, să distrugă comunități etnice sau religioase. Doar ambele erau state multinaționale, create prin cotropiri, crime și jafuri care, în repetate rânduri, au îngrozit oameni de pe teritorii întinse ale bătrânului nostru continent. Când a fost vorba să-și conserve aceste state artificial, inuman și ilegal constituite, Rusia și Ungaria au recurs (împreună) la metodele cele mai cinice, mai brutale și mai absurde. S-ar zice chiar că s-au „copiat” una pe alta. Un exemplu: se știe că în anul 1867, cercurile conducătoare de la Viena, exasperate de faptul că Imperiul Casei de Habsburg era gata să-și dea duhul, au recurs la o soluție pe care o considerau salvatoare: colaborarea cu nobilimea maghiară, în cadrul monstruoasei alcătuiri intitulate: Imperiul Austro-Ungar. Se știe de asemenea că, în schimbul acestui „ajutor salvator”, ungurii au cerut o parte consistentă din teritoriile Imperiului Austriac. Ați ghicit, cel mai însemnat „premiu” pe care l-au solicitat insistent (și din păcate l-au primit) a fost Transilvania, pe care au pretins s-o...administreze ei! Și au...„administrat-o”! Au mai fost „premiați” și cu Croația, Slavonia și orașul Fiume.
O furibundă politică de maghiarizare a început să fie pusă în aplicare pe pământul românesc al Ardealului. Printr-o lege elaborată de Parlamentul de la Budapesta în 1868, se recunoștea existența în cadrul statului ungar a unei singure națiuni -cea maghiară- și a unei singure limbi (ați intuit, tot cea maghiară). Alte naționalități, pur și simplu nu erau luate în considerare, și ca atare, nu existau! Și asta, în timp ce în realitate, în statul ungar (bine „umflat”, adică extins teritorial după 1867), se găseau 9 milioane de unguri și 11 milioane de cetățeni aparținând...altor naționalități (români, slovaci, croați, sârbi)! ADICĂ UNGURII ERAU, LA EI ÎN ȚARĂ, MINORITARI; carevasăzică tocmai în Ungaria...MARE, visul și coșmarul lor dintotdeauna! Deși recurgeau la toate mijloacele ca să denatureze realitatea (inclusiv permanenta falsificare a recensămintelor populației), adevărul era evident, „sărea în ochi”, cum se spune. Personaje înfierbântate ale vechii aristocrații ungurești, căutau soluții urgente și radicale, întrucât sesizau această gravă...anomalie. Așadar, trebuia făcut ceva; și au început să facă...„ceva”.
Întreagă această urgie a deznaționalizării s-a desfășurat sub lozinca „Acum ori niciodată”. Speriați, numeroși intelectuali unguri (chiar și dintre cei moderați) își puneau problema viitorului. Concret, se întrebau: „cum o să arate Ungaria...MARE, peste câteva decenii, dacă străinii ăștia (n.m.-adică nemaghiarii autohtoni) sunt de pe acum mai numeroși decât noi, se înmulțesc mai repede decât noi, se afirmă în societate mai mult decât noi?” Înspăimântați, șovinii maghiari se gândeau la eventualitatea în care etnia maghiară ... DIN UNGARIA... s-ar fi putut pur și simplu „dizolva” în masa naționalităților nemaghiare. Așadar, devenise clar chiar și pentru cei care până atunci refuzaseră să accepte evidența: CHIAR ȘI IDEEA UNGARIEI MARI ERA (ȘI ESTE) UN NONSENS, IAR APLICAREA EI ÎN PRACTICĂ O ABERAȚIE! Numai pentru destui unguri nu e aberație.
Ca atare, oficialii de la Budapesta s-au „pus pe treabă” (în maniera lor specifică, ați înțeles, nu-i așa?). Limba maghiară a devenit obligatorie în Transilvania, în toate instituțiile statului și pentru toate persoanele de la trei ani (3 ani! ) în sus. Acela care dorea să ocupe un post în administrație să zicem, trebuia (neapărat!) să-și maghiarizeze numele. De fapt, maghiarizarea numelor a devenit un veritabil hobby al autorităților maghiare. Totul avea loc rapid și ireversibil: adică, de exemplu seara, românul Ion sau slovacul Jan (citiți Ian) se culcau liniștiți și a doua zi primeau o înștiințare să se prezinte la Primărie pentru „niște clarificări” ; acolo constatau că primesc alte acte de identitate, din care reieșea că sunt „rebotezați” (bineînțeles maghiari), adică îi cheamă... Varga Janos și Nagy Laszlo, să zicem (citiți Ianoș).
Școala românească din Transilvania a fost lovită crunt. E drept, că nici înainte n-o „dusese” bine. Ea avea ca punct de sprijin școlile confesionale (adică acelea întreținute de Biserica românească). După 1867, fără nicio motivație, autoritățile ungare le-au desființat și pe acestea; și ȘCOALA TREBUIA SĂ DEVINĂ EXCLUSIV...MAGHIARĂ! Presa românească a fost supusă unei prigoane nemaiîntâlnite; dacă cineva dorea să „scoată” o publicație românească în Transilvania, trebuia să plătească o sumă foarte mare; aceasta în timp ce e teritoriul Ungariei exista aceeași taxă, dar era mult mai mică. De aceea, se găseau mai multe publicații românești în Ungaria decât în Transilvania. În plus, cenzura era teribilă, multe publicații românești au fost suprimate, iar numeroși jurnaliști români au fost condamnați la închisoare pentru pretinse „delicte de presă”. De fapt, libertatea cuvântului (scris sau vorbit) era iluzorie. Dreptul la vot era restrâns considerabil, iar votul se desfășura „la vedere” (deci nu era secret, așa cum se cuvine într-un stat normal). Ca și când acest abuz n-ar fi fost suficient, alegerile aveau loc printre baionetele jandarmilor unguri. Vă dați seama ce se întâmpla cu acela care nu vota „cu cine trebuie”.
Venind mai spre vremurile noastre, spre comparație, ați văzut ce fac astăzi șovinii unguri din Transilvania. Ați văzut ce s-a întâmplat cu românul Cofariu, dar și cu alți români, victime ale unor unguri criminali revizioniști, sprijiniți cu entuziasm de mulțimea „turiștilor” sovietici care invadaseră România în 1989-1991 și (după vechiul lor obicei) uitaseră să mai plece. Cât despre reporterii irlandezi plătiți tot de ruși ca să „redea” acele realități crunte, ce ar mai fi de adăugat? Destul să vă precizez că acei criminali care l-au snopit în bătaie pe Cofariu s-au bucurat de clemența Justiției Române, că doar nu puteau să stea prea mult în pușcărie, deoarece se plictisesc pe-acolo. Au fost repede eliberați! Dacă așa ceva s-ar fi întâmplat într-o țară care se respectă, ce decizie ar fi luat (acolo) Justiția?
Ați mai văzut și un maghiar, care a spânzurat în orașul Miercurea Ciuc o păpușă reprezentându-l pe conducătorul revoluției române de la 1848 din Transilvania, Avram Iancu. Individul se numește Barna Csibi și el luptă pentru independența Ținutului Secuiesc. Ce autonomie mai vor ăștia, că oricum fac ce vor. De aceea, ca replică, propun ca în același loc o păpușă reprezentându-l pe criminalul Kossuth Layos să fie spânzurată. Unde credeți că se află „patriotul” ăsta maghiar acum? Pun pariu că nici nu vă trece prin cap...
În 2014 s-a stabilit în Ucraina, unde îi sprijină pe luptătorii proruși din Donețk și Lugansk. Iată ce zicea cu gurița lui: „Acțiunile și retorica Rusiei sunt chiar dezamăgitoare. În Donețk și Lugansk ce se comite este deja crimă împotriva umanității și conform legilor internaționale, Rusia ar avea
tot dreptul să intervină, dar ei, (n.m.-adică rușii) totuși, nu intervin. Acolo sunt etnici
ruși, și poate chiar și cetățeni ruși doborâți cu zecile”. Tot Barba Csibi ăsta...„crede și faptul că Rusia i-ar putea sprijini pe secui să obțină independența Ținutului Secuiesc.”
Păi cum Rusia „i-ar putea sprijini pe secui”, când CHIAR ÎI SPRIJINĂ? Vedeți cum agită ungurii ăștia spiritele nu numai la noi, ci și prin altă părți, devenind o sursă permanentă și periculoasă de conflict? Pe de altă parte, unii pot spune: „Uite ce face un cetățean român! Uite câte neplăceri le provoacă altora!” Fiindcă prea puțini studiază problema, realizează că ăsta nu e român în niciun caz, ci e un ungur revizionist și șovin, chiar dacă s-a născut în statul român.
Data viitoare mai vorbim despre ruși. Aveți în acea imagine un fragment din TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE. Unii susțin că ar fi un document apocrif. Pentru nespecialiști, precizez că un document se numește apocrif când se spune despre el că a fost scris de altcineva și nu de persoana despre care se pretinde că l-ar fi scris. Oricum, chiar și apocrif fiind, documentul este o oglindă fidelă a politicii agresive, imperialiste, a Rusiei, care durează de mai bine de trei secole.
Până data viitoare, vă doresc sănătate.
