Rămâi fără cuvinte când constați tupeul, aroganța și cinismul șovinilor unguri! Eu, care m-am hotărât să scriu (și să spun) pe șleau tot adevărul, cunoscând atâtea fapte și evenimente istorice, le-am descrifrat stratagema. Să fim bine înțeleși: NU SUNT PRIMUL CARE SCRIE (ȘI SPUNE) ADEVĂRUL DESPRE UNGURI. Au recunoscut atâția specialiști, maghiarii au reprezentat dintodeauna o masă etnică eterogenă; până și cei mai naționaliști istorici ai lor recunosc cu jenă faptul că perioada de început a Istoriei ungurilor e o nebuloasă, o etapă îndelungată, marcată de incertitudini, de numeroase semne de întrebare, de un imens vaccum istoric. Nu s-a putut răspunde nici acum la întrebări esențiale, ce cuprind practic „certificatul de naștere” și de existență al unui popor. Când au apărut? De unde au venit? Cine sunt ei? Atunci când au năvălit în Europa, băștinașii vechiului nostru continent au urmărit cu groază manifestările de o ferocitate incredibilă ale unui conglomerat de populații conduse de tribul maghiarilor. Zeci de campanii (33!!!) de jaf și contropire a întreprins această adunătură de descreierați și necrofagi, ucigând, pârjolind, distrugând; a fost modul ei de a „face cunoștință” cu europenii...
Ceea ce i-a obsedat întotdeauna pe unguri (între atâtea obsesii pe care continuă și azi să le aibă) a fost numărul lor mic. Ori, învățați mereu să prade, să jefuiască și să ucidă, aveau nevoie de oameni. Venind din străfundurile Asiei, de unde și-a înțărcat dracu copiii, mai întâi au trebuit să-și caute un spațiu, un teritoriu pe care (măcar între două campanii sângeroase) să se așeze. Au ales vasta câmpie a Pannoniei, pe vremea aceea provincie romană. Inutil să spun că până și acolo, în acea vastă câmpie, ungurii noi-veniți erau minoritari. Ei au găsit în Pannonia o populație română și slavă. Complexați de micimea lor (nu numai numerică, dar și spirituală) au recurs totdeauna la soluții extreme: xenofobie, deznaționalizare brutală, violență teribilă, asasinate în masă. Până târziu, regii unguri au apelat la coloniști care să se așeze în Pannonia și apoi în alte teritorii străine pe care le-au cucerit (ale românilor, ale sârbilor, ale slovacilor). La început, au fost chemați în proaspătul și agresivul regat ungar populații asiatice, rude (zice-se...) cu ungurii, în principal cumani. Nefiind nici aceștia suficienți, regatul musafirilor unguri și-a deschis la rândul său porțile pentru musafiri; astfel au pătruns în Ungaria încropită ca vai de lume, fel de fel de „specimene”: nobili occidentali scăpătați, tâlhari, criminali, aventurieri; într-un cuvânt, indivizi fără căpătâi și fără scrupule, urmăriți de brațul legii din țările lor de origine, dornici să-și facă repede uitat nu numai trecutul, dar și identitatea. Fără să discearnă (n-au știut vreodată ce înseamnă așa ceva) regii asiatici de mucava ai Pustei i-au primit ... pe toți cu brațele deschise; ba chiar i-au înzestrat cu domenii întinse, pe care le-au luat de la indigenii români și slavi. În același timp, oaspeților le-au fost oferite funcții importante în ierarhia regatului. Acestea sunt realmente originile monstruoasei nobilimi maghiare, care prin rapacitatea și cruzimea ei a înspăimântat Europa. Tot o adunătură, fără țară, fără nicio urmă de demnitate și de civism și, ceea ce e esențial, fără nici o legătură cu pământurile (străine) pe care le acaparaseră. Natural, musafirii...musafirilor au îmbrățișat imediat, plini de entuziasm, maghiarismul, cu tot ceea ce implica el, adică însușirea limbii maghiare și (acolo unde era altă confesiune) trecerea automată la catolicism. Cum însă pofta de cuceriri teritoriale și lăcomia maghiarilor n-au avut niciodată limite, furibunda vânătoare de unguri „contrafăcuți” a continuat chiar și în epoca noastră.
Să privim doar un moment istoric, anul 1948...
„Poetul național maghiar” Petofi Sandor era slovac de origine (Alexander Petrovici), individ de un șovinism atroce, care „a instigat în poeziile sale împotriva tuturor nemaghiarilor” . Așa că de „sentimental” și „romantic” ce era, nu se sfia să scrie următoarele:
„Căci doar maghiarul este stăpân în ţară”
declară el în poezia „Magyar Nép” (Poporul maghiar) din iunie 1848:
„Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,
Iar cei care vor să ni se urce în cap
Vor simţi pe capetele lor paşii noştri,
Înfingându-le pintenii în adâncul inimii…”
declară el în poezia „Magyar Nép” (Poporul maghiar) din iunie 1848:
„Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,
Iar cei care vor să ni se urce în cap
Vor simţi pe capetele lor paşii noştri,
Înfingându-le pintenii în adâncul inimii…”
și în altă poezie:
„Acolo stau fraţii nesinceri, răufăcătorii…
De i-ar ajunge sentinţa la moarte!
Chiar de-ar curge înmiit sângele,
Astfel ca pârâul însângerat din stradă
Să se reverse prin ferestre.
Căci ne scăpăm ușor de duşmani din afară
Dacă pe butucul călăului le stă capul” (…)
De i-ar ajunge sentinţa la moarte!
Chiar de-ar curge înmiit sângele,
Astfel ca pârâul însângerat din stradă
Să se reverse prin ferestre.
Căci ne scăpăm ușor de duşmani din afară
Dacă pe butucul călăului le stă capul” (…)
sursa:https://www.infobrasov.net/sandor-petofi-unul-dintre-cei-mai-periculosi-agitatori-ai-istoriei/
Adică „doar maghiarul are dreptul de stăpân” și nu numai în Ungaria, ci și pe pământ românesc, slovac, SÂRBESC (INCREDIBIL! ȘI EL ERA SÂRB!).
Alt exemplu: Kossuth Lajos, liderul revoluției ungare de la 1848, era la origine...țăran slovac! Dar și el și-a „afirmat și demonstrat” cu virulență maghiarismul. Un criminal cu acte în regulă, din ordinul căruia au fost uciși zeci de mii de oameni (între care peste 40.000 de români, între 1848-1849).
„Iată ce îi
scria el revoluţionarului român Nicolae Bălcescu care îi invitase (n.n.-pe unguri) la
raţiune şi înfrăţire în acţiuni, pentru cauza comună a revoluţiei:
Libertatea
voastră trebuie să fie spînzurătoarea, iar drepturile pe care le
cereţi, de egalitate cu popoarele care împart aceste teritorii cu
ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!”
Și când te gândești că ăștia sunt fala și mândria „civilizatei, cultei și creștinei națiuni maghiare”! De fapt, maghiarii cred și acum în „misiunea” lor „apostolică și civilizatoare” în Europa! Doar așa zic ei și în prezent: că la anul 1.000 Papa, dându-i însemnele regale lui Vaik-Ștefan (nemaghiar și ăla) l-a „însărcinat” cu o misiune „apostolică”, de civilizare (n.n.-de fapt de catolicizare) a „înapoiaților” de europeni. Câtă îngâmfare, câtă trufie, care ascunde falsul, minciuna, lipsa oricărei legături cu pământul Europei, cu valorile create (de alții) pe bătrânul continent.
Ce sunt ungurii de fapt? O adunătură de renegați, maghiarizați și dezrădăcinați, mereu gata să-și inventeze măcar o fărâmă de legitimitate, pe un continent care le-a fost totdeauna străin.
Vă doresc numai bine, până data viitoare...
