Am sărbătorit (mă rog, unii dintre noi și fiecare în felul lui) un veac de la revenirea Moldovei dintre Prut și Nistru la spațiul geopolitic românesc. Prilej de aducere aminte pentru unii români, ocazie de a mai aduna voturi pentru politicienii noștri (democrați și europeni, categoric). Dincolo de entuziasm, flori, adeziuni, propagandă, sforăială patriotardă, promisiuni (ah, veșnicele promisiuni neonorate și chiar fără mici o acoperire reală), așadar nimic nou sub soare. Foarte grav e că dacă-i întrebi pe foarte mulți români (din România!) ce
s-a întâmplat în acel an 1918, mai ales dintre cei tineri, te lovești de o neștiință uluitoare, vecină cu nesimțirea. Cu alte cuvinte: „Ce ne interesează pe noi ce a fost atunci? Și dac-am ști ce-a fost ne...iese ceva?” Reamintesc că acest teritoriu a aparținut statului feudal Moldova, deci a făcut parte din spațiul geopolitic românesc, având o istorie comună, o evoluție sincronă cu celelalte state feudale românești, Țara Românească, Transilvania și Dobrogea. Aceasta chiar dacă în Transilvania au năvălit din sec. al X-lea cetele barbare ale ungurilor, aducând din Asia pârjolul și crima. Și chiar dacă, din 1420, în teritoriul românesc dintre Dunăre și Marea Neagră Dobrogea, s-a înstăpânit pentru mai multe secole, dominația otomană. Evoluția firească a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru a fost întreruptă brutal în 1812, când Imperiul rus, aflat în plină expansiune spre Vest, a anexat acest pământ; precizez că inițial rușii doreau să transforme în Gubernii (adică provincii ale statului lor) Valahia, dar și întreaga Moldovă (de la Nistru până la Carpați). Numai că, în condițiile războiului pe care-l purtau exact în acei ani cu Napoleon I, s-au văzut nevoiți să-și limiteze pretențiile.
Fac o paranteză și menționez că din 1775, teritoriul de Nord al Moldovei, incluzând vechea cetate de scaun a domnilor Moldovei Suceava, (botezat impropriu de austrieci Bucovina, adică „Țara Pădurilor de Fag”), intra în componența Imperiului austriac. Ori, în această parte de Românie, reprezentative sunt pădurile de conifere (brazi și pini), mai puțin cele de foioase. Numele ei vechi, era „Arboroasa”. Și aici fusese la mijloc o tranzacție mizerabilă între Mari Puteri (Austria și Turcia). Cât despre teritoriul dintre Prut și Nistru, se înțeleseseră asupra lui Turcia și Rusia. Era o perioadă de războaie între Marile Puteri și cum Imperiul otoman nu mai era ceea ce fusese cu câteva secole în urmă, era învins mai mereu ba de ruși, ba de austrieci. Ca să-și mulțumească învingătorii, Turcia dădea teritorii; dar nu din pământul său, ci din al Principatelor Române, a căror putere suzerană era. Acum o să mă întrebați: bine dar românii (valahii și moldovenii) ce făceau? De ce nu opuneau rezistență? Trebuie să subliniez că în acea perioadă, atât în Moldova cât și în Valahia se instaurase o formă mai dură de dominație otomană: regimul fanariot. Domnitorii noștri erau considerați simpli funcționari ai Imperiului turcesc. Între altele, cele două Principate românești nu mai aveau armată (armate). Otomanii le desființaseră, de teamă ca românii să nu mai le opună rezistență; totuși, aceste două provincii ale noastre nu erau pașalâcuri, adică provincii otomane; ele se mai bucurau încă de autonomie. Accentuez faptul că la data agresiunii rusești asupra Estului Moldovei și a anexării acestui teritoriu la Imperiul țarist acolo, românii reprezentau 86% din populație; iar în Bucovina, la 1775, când austriecii au „rupt-o” de Moldova, 75% din populație era reprezentată tot de români. Ce s-a întâmplat în cele două provincii ale noastre de au ajuns rușii să spună cu cinism că „Basarabia” e ... a lor și ucrainienii cu nerușinare că Storojinețul și Cernăuțiul (ba încă și Sudul Moldovei, Bugeacul) le aparțin, vă voi scrie data viitoare.
