MULȚUMIM, MAESTRE !

          Comemorăm astăzi 29 de ani de la dispariția unuia dintre cei mai mari actori de comedie ai acestei țări. Alexandru Giugaru s-a născut la data de 23 iunie 1897, în Huși. A încetat din viață la data de 15 martie 1986. Astăzi, Casa de cultură din municipiul Huși îi poartă numele.

         Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului  Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Alexandru Giugaru i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Ulterior (după anul 1960, dar înainte de 1966) a primit și titlul de Artist al Poporului. Pentru activitatea sa, în anul 1964 a obținut Premiul de Stat. A fost distins cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice.

    Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Giugaru

      Îl revăd cu plăcere mereu! Iată-l pe marele actor în dramatizarea piesei „O scrisoare pierdută” (1953), regia Sică Alexandrescu; aici interpretează magistral rolul lui Zaharia Trahanache, alături de Niki Atanasiu (în rolul lui Ștefan Tipătescu) și Marcel Anghelescu (în rolul lui Ghiță Pristanda). Dacă n-ați vizionat această capodoperă, v-o recomand cu căldură (aveți link-ul mai jos).

 

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=qQjfhvlDFLk

 

ALT 15 MARTIE...

        Mâine e 15 martie! Și ce-i cu asta, ar spune destul de mulți „insuficienți” din țara asta (aflați mai ales printre aceia care fac parte din tânăra generație). Ei, „șmecherilor de bordură” și „mortalelor” cu tărtăcuța goală, aflați că mâine e ziua națională a Ungariei. Vecinii noștri sărbătoresc această zi, în memoria lui 15 martie 1848, dată la care s-a declanșat revoluția maghiară, într-un context mai larg, în care mișcările sociale cuprinseseră o mare parte a continentului. Până aici n-ar fi nici o catastrofă: în definitiv, fiecare popor trebuie să aibă o sărbătoare națională. Chiar și țiganii, care n-au avut un stat al lor niciodată, au în schimb, o zi a lor (11 aprilie). De vreun sfert de veac, maghiarii își sărbătoresc ziua (și) în Transilvania în moduri dintre cele mai ciudate, mai incredibile (ca să nu spun mai mult). Așa că trebuie să ne așteptăm la orice; de fapt, ce ar mai putea să ne mire? E limpede că autoritățile române au cedat de mai multă vreme acea zonă din chiar inima României, numită impropriu „Ținutul Secuiesc”. O atare lipsă (voită) de reacție (și de interes!) față de teritoriul național se cheamă Înaltă Trădare, dar ce mai contează? Personal, declar sub jurământ că refuz să mă mai implic în vreo acțiune prin care aș apăra sau aș ajuta această țară. De ce aș face-o? Adică unii trebuie să lupte, să se chinuie din răsputeri și să sufere zeci de ani, în vreme ce alții sunt „șmecheri” (de tinichea). Mai zilele trecute, m-a întrebat o domnișoară: „Ce ai face dacă ai mai avea o viață, dacă ai mai trăi încă o dată?” N-am știut unde „bate”, mi s-a părut că mă ia peste picior, dar i-am răspuns hotărât: „În primul rând, aș vrea să mă nasc într-o altă țară, una normală, puternică și demnă; n-aș mai putea să-mi iau încă o dată viața de la capăt între atâția țigani inadaptați și atâția români neghiobi! Adică să mai trec printr-un calvar...De aceea nu mi-am dorit copii! Cum să faci copii într-o țară prăbușită din toate punctele de vedere și -mai ales- fără viitor, fără nici o perspectivă. De ce să-mi fie condamnați și copiii, la umilință, batjocură și disperare?