Întotdeauna
mă străduiesc să judec înțelept și echilibrat. Știu că luna aceasta era ziua de
naștere a celei mai bune eleve ale mele; o chema tot Mihaela (de aceea o s-o
numim „Mihaela-cea-Bună”).
Acum
mai bine de un deceniu (ce vremuri...) această elevă pregătită de mine a
obținut la disciplina „Istoria Cooperației” (Faza Națională) un foarte bun loc
3 (trei). Așa cum se întâmplă deseori cu asemenea elevi (extrem de exigenți cu
ei înșiși) la întoarcerea acasă, plângea în hohote pentru că ... n-a obținut
locul întâi! Bineînțeles, am consolat-o, am încurajat-o, am felicitat-o,
spunându-i că a reprezentat cu cinste școala, pe noi toți, pe ea însăși, n-are
nici un motiv să fie supărată, dimpotrivă! Dumnezeu o înzestrase cu o
inteligență sclipitoare, pe care o „întregea” mereu, continuu, cu o muncă
titanică și o perseverență ieșită din comun. Toate aceste calități mă
impulsionau și pe mine, mă „țineau în priză” tot timpul; lucram cot la cot cu
ea, refăceam metodele, stilurile de învățare, reevaluam scheme, conspecte,
informații! Ce momente de neuitat, ce bucurie...
Nu există clipe mai frumoase pentru un
profesor decât acelea în care constată că elevul său tinde ... să-l întreacă! E
o confirmare a eficienței muncii noastre, a faptului că nu ne-am ales greșit
meseria, că LĂSĂM CEVA VALOROS ÎN URMA NOASTRĂ, că nu ne-am pierdut timpul în
scurta noastră trecere pe acest Pământ!
Nu vreau să mă înțelegeți greșit, nu
sunt un lăudăros, dar parcă trebuie să mai vorbim (sau să mai scriem) și despre
așa ceva.
De altfel, la Consiliul Profesoral
convocat special pentru acest eveniment, am spus că 90% din merit pentru acest
rezultat revine elevei, și abia restul mie. Am vorbit apoi între patru ochi cu
ea și i-am
zis că –având un asemenea nivel de pregătire- se poate afirma cu adevărat numai
în străinătate. Știu că poate în acest punct nu sunteți de acord cu mine, că
poate mă acuzați de lipsă de patriotism, dar
ce poate face un astfel de om în
România de azi? Să ajungă batjocura nu știu cărui analfabet, care „manevrează
destine” fiindcă are o funcție în care „a aterizat” pe criterii politice?
Categoric, „Mihaela cea Bună” face
parte din acea „elită a României”, care „dă clase” mai tuturor (americani,
ruși, germani). În momentul de față –după opinia mea- elita respectivă, formată
aici, acasă, trebuie să ajungă și să activeze în străinătate (în Occident) de
unde își poate ajuta mult mai bine țara de origine; fiindcă ea, elita,
reprezintă nu numai mândria noastră, ci și port-drapelul care deschide patriei
drumul spre adevărata Renaștere.
În următorul an școlar, am ajuns cu o
altă elevă, IOANA, în aceeași etapă; ea a luat mențiune (locul 4). Bănuiți care
a fost reacția ei, nu? A zis că nu va mai participa niciodată la nici un
concurs, fiindcă a „eșuat”. Am dus și cu ea
„muncă de lămurire”, era foarte bine, apoi i-am spus și ei să își
continue parcursul de excepție în străinătate. Nu m-a ascultat, a rămas în țară
și destinul nu i-a fost atât de favorabil.
În schimb, acum „Mihaela cea Bună” își
trăiește visul departe, într-o lume mai bună; LA MULȚI ANI FATĂ și să nu uiți
că am fost și noi, cândva, profesorii tăi!
P.S.
Nu am o dovadă a acestor reușite din
cariera mea! Am cerut conducerii școlii respective să-mi dea și mie copii după
diplomele acestor eleve ale mele; din motive care îmi scapă, până am plecat de
acolo, directorul zicea că „a uitat”. Le voiam pur și simplu, pe vremea aceea
nu știam că respectivul conducător ERA OBLIGAT să-mi dea copiile acelea (pe care trebuia să le pun la
dosarul personal); asemenea hârtii reprezintă –înainte de toate- cel mai bun
„atestat de competență” (dincolo de grade didactice, doctorate); deoarece, nu-i
așa, dincolo de titluri, DOAR REZULTATELE „VORBESC”!
Am rămas însă cu ceva infinit mai frumos,
care se păstrează pentru totdeauna ... în minte și în suflet!
